Sora mea, copilul ei și tăcerea mea: O noapte care mi-a schimbat viața

— Nu pot, Irina! Am spus-o mai tare decât intenționam, iar toți ochii s-au întors spre mine. Muzica s-a oprit pentru o clipă, ca și cum însăși casa ar fi tras cu urechea la ce urma să se întâmple.

Irina mă privea cu ochii ei mari, umezi, ținând-o pe Mara de mână. Mara, fetița ei de șase ani, se agăța de rochia mamei, privind în jos. — Te rog, Ana, doar o oră. Trebuie să vorbesc cu Vlad despre… știi tu, despre noi. Nu pot s-o iau cu mine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea am fost „sora cea responsabilă”, cea care avea grijă de toți, care făcea liniște când adulții se certau. Dar în seara asta, la aniversarea mamei mele, nu mai voiam să fiu acea Ana. Nu mai voiam să fiu mereu cea care cedează.

— Nu pot, am spus din nou, mai încet. Am nevoie de puțin timp pentru mine. Nu e corect să mi-l ceri mereu doar mie.

Irina a rămas cu gura întredeschisă. Vlad, soțul ei, s-a apropiat și el: — Hai, Ana, nu fi așa. Ești mătușa ei! Ce mare lucru să stai cu Mara o oră?

Mama a venit din bucătărie, ștergându-și mâinile de șorț: — Ce se întâmplă aici? De ce ridicați tonul?

— Ana nu vrea să stea cu Mara, a spus Irina cu voce tremurată. Mereu are ceva de comentat.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Toți invitații – unchiul Doru cu glumele lui obosite, verișoara Simona care nu ratează niciun scandal – se uitau la mine ca la un animal ciudat.

— Nu e adevărat! am izbucnit. Doar că… nu vreau să fiu mereu eu cea care sacrifică totul!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama a oftat adânc: — Ana, nu te recunosc. Ce s-a întâmplat cu fata mea bună?

M-am simțit mică, vinovată și furioasă în același timp. Am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Afară era frig și cerul plin de nori grei. Am început să plâng în tăcere.

Îmi aminteam toate serile din copilărie când Irina dispărea cu prietenii ei și eu rămâneam acasă să am grijă de bunica bolnavă sau să spăl vasele după cină. Îmi aminteam cum mama îmi spunea mereu: „Tu ești cea mare, tu trebuie să fii exemplu.” Dar cine avea grijă de mine?

Ușa balconului s-a deschis încet. Era tata. S-a apropiat fără să spună nimic și mi-a pus o mână pe umăr.

— Știu că nu e ușor, Ana. Dar suntem familie…

— Tata, mereu eu trebuie să fiu cea care cedează? De ce nu poate Irina să înțeleagă că și eu am nevoie de spațiu?

A oftat și el: — Poate pentru că nu i-ai spus niciodată clar ce simți. Ai tăcut prea mult timp.

M-am uitat la el printre lacrimi: — Și dacă spun ce simt, uite ce se întâmplă! Toți mă judecă.

— Poate că e timpul să te pui pe tine pe primul loc, măcar o dată.

Am rămas acolo câteva minute bune, privind luminile orașului. În casă se auzeau din nou râsete și muzică – viața mergea mai departe fără mine.

Când m-am întors în sufragerie, Irina era pe canapea cu Mara în brațe. S-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns.

— Îmi pare rău că am țipat la tine, a spus încet. Doar că… mă simt atât de singură uneori. Vlad nu mă ascultă deloc și… tu erai singura pe care mă puteam baza.

M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Și eu mă simt singură uneori, Irina. Dar nu pot fi mereu salvatoarea tuturor. Și eu am nevoie de cineva care să mă întrebe dacă sunt bine.

A dat din cap încet și a zâmbit trist: — Poate că ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim.

Mama a venit lângă noi cu două cești de ceai: — Voi două sunteți tot ce am mai scump pe lume. Nu vreau să vă văd certate.

Am băut ceaiul în liniște, fiecare pierdută în gândurile ei. În acea noapte nu s-a rezolvat totul ca prin minune. Dar pentru prima dată am simțit că am dreptul să spun „nu”, chiar dacă doare.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Mulțumesc că ai avut curajul să fii sinceră cu mine. Te iubesc, Irina.”

M-am întrebat atunci: Oare câți dintre noi trăim ani întregi în tăcere doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Cât din ceea ce numim „familie” e construit pe sacrificiul tăcut al unuia singur?