Tăcerea care apasă: povestea unei bunici absente

— De ce nu mai vine bunica la noi? întrebă Ilinca, privind spre ușă cu ochii mari, umezi. Era a treia oară în acea săptămână când mă întreba același lucru. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. Nici nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că uneori, oamenii mari aleg să plece fără să spună de ce?

— Poate e ocupată, am bâiguit, evitând privirea ei. Dar știam că nu era adevărul. Și nici Ilinca nu părea convinsă. S-a așezat pe scaunul din bucătărie, cu genunchii la piept, și a oftat adânc, ca un om mare.

De șase luni, casa noastră era mai rece. Nu doar pentru că venise iarna, ci pentru că lipsa lui Carmen, mama soțului meu, se simțea ca un gol pe care nu-l puteam umple cu nimic. Era prezentă în fiecare colț: în mirosul de cozonac care nu mai umplea bucătăria, în râsul ei molipsitor care nu mai răsuna la mesele de duminică, în sfaturile pe care le dădea mereu, chiar și când nu le ceream.

Soțul meu, Vlad, se închidea tot mai mult în el. Seara, când copiii adormeau, îl găseam pe balcon, privind în gol spre luminile orașului. Îl întrebam dacă vrea să vorbească despre mama lui, dar răspunsul era mereu același:

— Nu acum, Marta. Lasă-mă puțin singur.

Într-o seară, după ce Ilinca și Radu au adormit, am încercat din nou să deschid subiectul.

— Vlad, trebuie să le spunem ceva copiilor. Nu putem să ne prefacem la nesfârșit că totul e normal.

A oftat și a dat din cap.

— Nici eu nu știu ce să le spun. Nici măcar nu știu de ce a plecat. Nu a dat niciun semn…

Adevărul era că nici eu nu știam exact ce se întâmplase. Într-o zi, Carmen a venit la noi cu o pungă de mere și o privire obosită. A stat puțin, a vorbit cu copiii, apoi m-a tras deoparte.

— Marta, să ai grijă de ei…

Atât a spus. Niciun alt indiciu. A doua zi n-a mai răspuns la telefon. Nici la mesaje. Am aflat de la vecina ei că și-a făcut bagajele și a plecat undeva la țară, la o soră mai îndepărtată. Dar nici sora aceea nu știa prea multe.

De atunci, tăcerea s-a așternut peste familia noastră ca o pătură grea. Copiii au început să pună întrebări tot mai des. Radu, băiatul nostru de opt ani, s-a închis în el și a început să aibă coșmaruri.

Într-o noapte l-am auzit plângând în somn:

— Nu mă lăsa și tu…

M-am strecurat lângă el și l-am strâns în brațe.

— Sunt aici, puiule. Nu plec nicăieri.

Dar mintea mea era plină de întrebări fără răspuns. Ce făcusem greșit? De ce ne părăsise Carmen fără nicio explicație? Era ceva ce spusese Vlad? Sau poate eu?

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la biserică. Nu eram o persoană religioasă, dar simțeam nevoia să mă agăț de ceva. Preotul vorbea despre iertare și despre cum uneori trebuie să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba.

După slujbă, am stat pe banca din fața bisericii și am privit oamenii cum ieșeau zâmbind, ținându-se de mână. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Când am ajuns acasă, Ilinca m-a întâmpinat cu un desen: ea și bunica ținându-se de mână sub un copac mare.

— O să vină înapoi? m-a întrebat cu voce stinsă.

Mi-au dat lacrimile.

— Nu știu, iubita mea… Dar știu că te iubește foarte mult.

În acea seară am încercat să vorbesc cu Vlad despre trecutul lui cu mama sa. Despre certurile lor din ultimii ani, despre reproșurile nespuse și despre dorința lui Carmen de a fi ascultată mai mult.

— Poate că am fost prea dur cu ea… Poate că ar fi trebuit să-i spun mai des că o iubesc…

L-am luat de mână și am plâns împreună pentru prima dată după mult timp.

Au trecut încă două luni până când am primit un semn de la Carmen: o scrisoare scurtă, scrisă cu litere tremurate.

„Dragii mei,
Știu că v-am lăsat fără explicații și îmi pare rău pentru asta. Am avut nevoie să mă regăsesc după atâția ani în care am trăit doar pentru alții. Nu am plecat din cauza voastră. Vreau doar să știți că vă iubesc și că într-o zi voi reveni.
Cu drag,
Carmen”

Am citit scrisoarea de zeci de ori înainte să le-o arăt copiilor. Ilinca a plâns mult în brațele mele. Radu a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Tăcerea dintre noi s-a mai subțiat puțin după acea scrisoare. Am început să vorbim mai des despre sentimentele noastre, despre dorul de bunica și despre cât de greu e uneori să fii adult.

Dar rana rămâne acolo — o rană care ne amintește cât de mult poate răni tăcerea și cât de important e să avem curajul să vorbim despre ceea ce doare.

Mă întreb adesea: dacă am fi avut curajul să vorbim deschis înainte ca ea să plece, oare ar fi fost altfel? Cât de mult poate schimba tăcerea destinul unei familii?