Umbra Tatălui: Povestea unei Fete care Vrea să-și Găsească Drumul

— Nu ești pregătită, Ana! Nu ai idee ce înseamnă să trăiești singură!
Vocea tatălui meu, domnul Mircea, răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbe pe aragaz. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mamei, doamna Mariana, se furișează între noi, încercând să stingă focul cu o tăcere apăsătoare.
Aveam 29 de ani și încă locuiam cu părinții în apartamentul nostru din cartierul Dristor. De fiecare dată când încercam să aduc vorba despre mutat, tata ridica vocea, iar eu simțeam cum mă micșorez în fața lui, ca un copil prins cu tema nefăcută.

— Tată, nu mai sunt un copil! Am serviciu, am economisit bani… Ce vrei să mai demonstrez?
— Să demonstrezi că poți să te descurci fără să te întorci plângând la ușa noastră după două luni!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat respirația. Am privit luminile blocurilor din jur și m-am întrebat: chiar sunt atât de neputincioasă? Sau doar nu pot scăpa din umbra lui?

Adevărul e că tata nu fusese niciodată un om rău. Fusese doar… prea protector. După ce fratele meu mai mare, Vlad, plecase la Cluj și nu mai dăduse pe acasă decât de Crăciun, tata își concentrase toată grija asupra mea. Îmi verifica mereu contul bancar, mă suna de trei ori pe zi să vadă dacă am mâncat și nu suporta ideea că aș putea păți ceva singură într-un oraș plin de pericole.

În acea noapte n-am dormit. M-am răsucit în pat, ascultând cum plouă pe tabla balconului. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la ceva pentru liniștea lui: la masteratul din Franța, la excursia cu prietenele la mare, la jobul din alt oraș. Mereu am ales să rămân aproape de el, ca să nu-l supăr.

A doua zi dimineață, la cafea, mama a încercat să mă liniștească:

— Știi că tata te iubește. Nu vrea decât să fii bine.
— Dar dacă binele meu nu e același cu binele lui?

Mama a oftat și mi-a strâns mâna peste masă. Am simțit pentru prima dată că și ea e prinsă între două lumi: cea a soțului autoritar și cea a fiicei care vrea să zboare.

În următoarele săptămâni am început să caut garsoniere de închiriat. Fiecare vizionare era un pas mic spre libertate și un pas mare spre conflict. Tata refuza să vorbească cu mine zile întregi. Când îl întrebam ceva, răspundea scurt sau ieșea din cameră. Seara îl auzeam spunându-i mamei:

— O să se întoarcă plângând! O să vadă ea cum e viața!

Într-o sâmbătă după-amiază am găsit o garsonieră micuță, dar luminoasă, aproape de metrou. Proprietara, doamna Stanciu, era o femeie blândă care mi-a spus:

— Și fata mea a plecat la 28 de ani. La început mi-a fost greu, dar apoi am văzut cât de mult a crescut.

Am semnat contractul cu inima bătându-mi nebunește în piept. Când am ajuns acasă cu cheia în mână, tata stătea pe canapea cu ziarul în brațe.

— M-am mutat, i-am spus simplu.
El nu a zis nimic. Doar a oftat adânc și s-a uitat pe fereastră.

Primele zile singură au fost un carusel de emoții: frică, entuziasm, nesiguranță. Am ars prima omletă, am spart o farfurie și am plâns când s-a stricat mașina de spălat. Dar am reușit să rezolv totul singură. Prietena mea Roxana venea des pe la mine și râdeam împreună de micile mele „catastrofe”.

Tata nu m-a sunat deloc în prima săptămână. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Ești bine?”, „Ai mâncat?”. Într-o seară l-am sunat eu:

— Tată… voiam doar să-ți spun că mi-e dor de tine.
A tăcut câteva secunde.
— Ai nevoie de bani?
— Nu… doar voiam să vorbim.
— Ai grijă de tine.

După două luni, tata a venit pentru prima dată la mine. A intrat timid, s-a uitat la mobilă și la plantele mele uscate.

— Nu e rău… Dar ai grijă la facturi! Și vezi că ți se scurge chiuveta.
Am zâmbit. Era felul lui stângaci de a-și arăta grija.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră s-a schimbat încet-încet. Tata încă mă ceartă când uit să-mi plătesc impozitul sau când îi spun că vreau să plec singură în vacanță. Dar acum mă ascultă mai mult și mă întreabă cum mă descurc.

Uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut curajul să plec atunci, oare aș fi rămas toată viața prizoniera grijii lui? Sau poate dragostea părinților ne poate ține pe loc fără să ne dăm seama? Voi ce credeți: când e momentul potrivit să ne desprindem de părinți?