Umbrele unei mame: Povestea mea și a fiicei mele, Victoria

— Nu mai insista, mamă! Nu vreau să merg la interviul ăsta! vocea Victoriei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce eu, Maria, mă uit la ea peste cana de ceai. Mâinile îmi tremură ușor. Îmi amintesc perfect ziua aceea de martie, când ploaia bătea în geamuri și mirosul de pâine prăjită plutea în aer. Victoria avea 28 de ani, două diplome universitare și un copil de trei ani care dormea liniștit în camera alăturată. Și totuși, în ochii ei vedeam aceeași nesiguranță ca atunci când avea 10 ani și nu voia să meargă la serbarea școlii.

— Victoria, nu poți să stai acasă la nesfârșit. Ești atât de capabilă! Trebuie doar să ai puțin curaj, îi spun încercând să-mi ascund vocea tremurată. Dar știu că nu reușesc. Întotdeauna am fost prea prezentă, prea implicată. Am vrut să-i fie bine, să nu-i lipsească nimic. Poate prea mult.

Victoria oftează și-și strânge halatul pe lângă corp. — Mamă, tu nu înțelegi… Nu vreau să fiu contabilă la firma aia doar pentru că tu crezi că e sigur. Poate vreau altceva. Poate nici nu știu ce vreau încă.

Mă doare să aud asta. Îmi amintesc cum am împins-o mereu spre performanță: pian la șase ani, engleză la opt, olimpiade la matematică și română. Îi alegeam hainele, îi făceam temele împreună, îi programam fiecare oră din zi. Soțul meu, Doru, îmi spunea adesea: „Las-o să respire! Las-o să greșească!” Dar eu nu puteam. Voiam să fie ferită de eșecuri, de suferință.

— Știi cât am muncit ca să ajungi aici? îi spun fără să-mi dau seama că tonul meu e acuzator. — Nu vreau să-ți irosești viața.

Victoria mă privește lung. — Mamă, viața mea nu e irosită dacă nu fac ce vrei tu. Poate că tocmai asta mă ține pe loc… că mereu am făcut ce ai vrut tu.

Tăcerea se așterne între noi ca o ceață groasă. Mă simt mică și neputincioasă. Îmi dau seama că am greșit. Că din prea multă dragoste am sufocat-o. Că nu i-am dat voie să cadă, să se ridice singură, să-și găsească drumul.

Seara, după ce adoarme nepoțica mea, mă așez pe marginea patului Victoriei. O găsesc privind pe fereastră, cu ochii umezi.

— Iartă-mă, îi șoptesc. — Am vrut doar să-ți fie bine… Dar poate nu știu eu ce înseamnă „binele” pentru tine.

Victoria zâmbește trist. — Știu că mă iubești, mamă. Dar uneori simt că nu sunt destul de bună dacă nu fac totul perfect… dacă nu te mulțumesc pe tine.

Îmi vine să plâng. Îmi amintesc cum mama mea, Elena, era la fel cu mine: severă, exigentă, mereu nemulțumită. Am jurat că eu voi fi altfel. Și totuși…

A doua zi dimineață, Doru mă găsește în bucătărie cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat?

— Cred că am stricat ceva în Victoria… Fără să vreau.

Doru oftează și mă ia de mână.

— Nu e prea târziu să repari. Las-o să aleagă singură. Susține-o chiar dacă greșește.

În zilele următoare încerc să mă abțin de la sfaturi necerute. O văd pe Victoria cum începe timid să caute cursuri online despre fotografie – pasiunea ei din liceu, pe care o abandonase pentru „viitor sigur”. O văd cum zâmbește când îi arăt pozele vechi cu ea la munte, cu aparatul foto agățat de gât.

— Ți-ar plăcea să faci asta din nou? o întreb într-o seară.

Victoria mă privește surprinsă. — Da… dar nu cred că pot trăi din fotografie.

— Poate nu trebuie să trăiești din asta acum. Poate trebuie doar să fii fericită.

Începem să vorbim mai mult despre visele ei și mai puțin despre ce „ar trebui” să facă. Încet-încet, relația noastră se schimbă. Învăț să ascult fără să judec. Să fiu acolo fără să controlez totul.

Dar uneori mă bântuie gândul: dacă n-am făcut destul? Dacă am făcut prea mult? Dacă am pierdut ani prețioși încercând s-o protejez de lumea reală?

Într-o duminică liniștită, Victoria vine la mine cu un zâmbet larg și-mi arată primele ei fotografii publicate pe un site local.

— Uite, mamă… Am avut curaj!

O strâng în brațe și simt cum o parte din vinovăția mea se topește.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne iubim copiii atât de mult încât uităm să-i lăsăm liberi? Oare dragostea noastră poate deveni o povară? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?