Vara deciziilor grele: Între vinovăție și dreptate

— Nu pot să cred că faci asta! — vocea Irinei răsună în sufrageria mică, unde cutiile de carton stau aliniate ca niște soldați obosiți. E o după-amiază sufocantă de iulie, iar soarele aruncă umbre ascuțite pe parchetul vechi. Mă uit la ea, la ochii ei albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui ei, și simt cum inima mi se strânge.

— Irina, nu e vorba despre tine. Am nevoie să mă gândesc și la mine, îi spun încet, încercând să-mi țin vocea calmă. Dar știu că nu mă crede. Pentru ea, totul e personal.

Am 68 de ani și am trăit toată viața în acest apartament din cartierul Titan. Aici am crescut-o pe Irina singură, după ce soțul meu, Mihai, a murit într-un accident de mașină. Am muncit ca profesoară de română, am făcut economii, am renunțat la vacanțe și la haine noi ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Acum, când simt că puterile mă lasă și singurătatea mă apasă ca o pătură grea, vreau să mă mut la un azil decent, unde să nu mai fiu povară pentru nimeni.

Irina are 38 de ani, e divorțată și are doi copii mici. Locuiește cu chirie într-un apartament modest din Militari și se plânge mereu că nu-i ajung banii. Știu că spera ca vânzarea apartamentului meu să-i rezolve problemele. Dar eu… eu nu mai pot fi banca familiei.

— Mama, tu chiar nu vezi cât de greu îmi este? Copiii au nevoie de haine, de rechizite… Chiria e scumpă! — vocea ei tremură între furie și disperare.

— Știu, Irina. Dar eu am nevoie de liniște. Nu vreau să ajung să depind de mila ta sau a altora. Vreau să-mi plătesc singură azilul, să nu fiu o povară pentru nimeni.

Ea oftează adânc și se prăbușește pe canapea. Îmi amintesc cum stătea acolo micuță, cu genunchii la piept, când îi citeam povești înainte de culcare. Acum e femeie în toată firea, dar în ochii mei rămâne tot copilul meu.

— Toată viața ai făcut sacrificii pentru mine. Acum… mă simt ca și cum m-ai abandonat.

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice boală. Mă simt prinsă între două lumi: datoria față de copilul meu și nevoia mea de siguranță la bătrânețe. Oare sunt egoistă? Sau doar încerc să supraviețuiesc?

În zilele următoare, Irina nu mă mai sună. Tăcerea ei e ca un zid rece între noi. Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă într-o zi:

— Ce-ai pățit cu fata? Nu te mai vizitează?

— Nu prea… E supărată pe mine. Cred că mă urăște.

Tanti Viorica oftează:

— Copiii cred că li se cuvine totul. Dar cine are grijă de tine?

Noaptea mă răsucesc în pat, cu gândurile ca niște corbi negri. Mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-i dau Irinei măcar o parte din bani. Dar dacă rămân fără nimic? Dacă ajung bolnavă și nu mai pot plăti azilul?

Într-o dimineață primesc un mesaj scurt: „Mama, putem vorbi?”

Ne întâlnim la o cafenea mică din apropiere. Irina pare obosită, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Am stat mult pe gânduri, îmi spune ea încet. Poate că ai dreptate. Poate că trebuie să învăț să mă descurc singură. Dar doare… Doare să simt că nu mai contez.

Îi iau mâna peste masă.

— Contezi enorm pentru mine. Dar trebuie să-mi găsesc și eu liniștea. Nu vreau să-ți fiu povară.

Lacrimi îi curg pe obraji și simt cum mi se rupe sufletul. O îmbrățișez strâns, ca atunci când era mică și se temea de întuneric.

— O să fie bine, îi șoptesc. O să găsim o cale.

Plec spre casă cu inima grea. Știu că decizia mea a lăsat răni adânci, dar simt și o ușurare ciudată: pentru prima dată în viață am ales pentru mine.

Mă întreb: oare e vreodată prea târziu să învățăm să ne punem pe primul loc? Sau datoria față de copii nu se termină niciodată?