A doua șansă la iubire: Povestea Anei și a lui Ilie
— Ana, iar te-ai îmbrăcat prea subțire! Dacă răcești, să nu vii la mine să te plângi, mi-a spus fiica mea, Irina, cu vocea ei tăioasă, în timp ce îmi arunca o privire grăbită peste ușă. Am zâmbit slab și am tras mai bine eșarfa pe umeri. Nu voiam să-i spun că nu frigul mă speria, ci golul din suflet, care mă însoțea de când rămăsesem văduvă acum opt ani.
În fiecare dimineață, după ce Irina pleca la serviciu și nepotul meu, Vlad, se grăbea spre liceu, rămâneam singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Mă uitam la ceas și număram orele până la prânz, când aveam voie să ies la plimbare. Era singurul moment al zilei când simțeam că trăiesc cu adevărat.
Într-o zi de aprilie, cu soarele timid printre nori, m-am așezat pe banca mea preferată din parc. Mirosea a iarbă proaspătă și a începuturi. Lângă mine s-a așezat un bărbat cu părul alb, sprijinit într-un baston. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit larg.
— Bună ziua, doamnă! Ce frumos e azi, nu-i așa?
Vocea lui caldă m-a surprins. Nu eram obișnuită să vorbesc cu străini. Am dat din cap timid.
— Da… e frumos. Parcă primăvara asta e mai blândă decât celelalte.
— Eu sunt Ilie, s-a prezentat el, întinzându-mi mâna.
Am ezitat o clipă, apoi i-am strâns-o. Mâna lui era caldă și sigură.
— Ana.
Așa a început totul. În fiecare zi ne întâlneam pe aceeași bancă. Vorbeam despre orice: despre copii, despre vremurile când mergeam la dansuri populare, despre cum era Bucureștiul înainte de Revoluție. Ilie avea un fel aparte de a povesti, iar eu mă trezeam râzând cu poftă, uitând de riduri și de durerile de spate.
După două săptămâni, Irina a început să observe că dispar mai mult din casă.
— Unde tot umbli atâta? Nu-ți ajunge parcul? Ai grijă să nu te prindă vreun nebun pe acolo!
Am vrut să-i spun despre Ilie, dar m-am temut de reacția ei. Irina era mereu pragmatică, rece, obosită de viață. Nu voiam să-i dau motive să mă certe sau să mă privească cu milă.
Într-o zi, Ilie m-a invitat la el acasă să bem o cafea. Am ezitat mult. Ce-ar fi zis lumea dacă m-ar fi văzut intrând în blocul lui? Dar dorința de a-l cunoaște mai bine a fost mai puternică decât rușinea.
Apartamentul lui mirosea a cafea proaspătă și a lemn vechi. Pe pereți erau poze cu nepoții lui, iar pe masă o vază cu lalele galbene.
— Să știi că nu am mai invitat pe nimeni aici de când a murit Maria… soția mea, mi-a spus el cu voce stinsă.
L-am privit în ochi și am simțit că durerea lui seamănă cu a mea. Ne-am ținut de mâini fără să spunem nimic. În liniștea aceea am simțit că nu mai sunt singură.
Seara aceea am ajuns acasă târziu. Irina mă aștepta în bucătărie, cu fața încruntată.
— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon?
— Am fost la o prietenă… am mințit eu, evitându-i privirea.
— Ana, ai 72 de ani! Ce prietene? Nu vreau să aud că te-ai apucat de prostii la vârsta asta!
M-am simțit ca o adolescentă certată pentru prima iubire. M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. De ce trebuie să fie atât de greu să fii fericit când ești bătrân?
Zilele au trecut și relația mea cu Ilie a devenit tot mai importantă pentru mine. Mergeam împreună la piață, găteam sarmale după rețeta lui veche de familie, ne uitam la filme românești vechi și râdeam ca niște copii.
Într-o duminică, Ilie m-a luat de mână în parc și mi-a spus:
— Ana, vrei să mergem împreună la biserică duminica viitoare? Poate… poate ne vede lumea și nu le mai pasă ce spunem noi doi.
Am râs și am acceptat. Dar când i-am spus Irinei că vreau să merg la biserică cu cineva, a izbucnit:
— Cu cine? Cu bătrânul ăla pe care l-ai cunoscut în parc? Nu-ți e rușine? Ce-o să zică vecinii?
— Irina, eu îl iubesc pe Ilie… am spus încet.
A urmat o tăcere grea. Vlad s-a uitat la mine surprins, apoi a zâmbit ușor.
— Buni, dacă tu ești fericită… mie mi se pare tare fain!
Irina însă nu s-a lăsat înduplecată ușor. A început să mă evite prin casă, să vorbească doar strictul necesar. Odată am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:
— Nu știu ce-i cu mama… parcă a luat-o razna! La vârsta ei să se îndrăgostească? O să râdă toată scara!
M-a durut mai tare decât orice altceva. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva ar trebui să renunț la Ilie ca să nu-mi supăr familia.
Într-o seară ploioasă, Ilie m-a găsit plângând pe bancă.
— Ana… dacă vrei să ne oprim aici… eu te înțeleg. Nu vreau să-ți fac rău.
L-am privit lung și am simțit cum inima mi se rupe în două.
— Nu pot fără tine, Ilie… dar nici fără Irina nu pot trăi…
El m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— Poate într-o zi o să înțeleagă că fericirea nu are vârstă.
Au trecut luni până când Irina a acceptat să-l cunoască pe Ilie. La început l-a privit suspicioasă, dar încet-încet s-a lăsat cucerită de umorul lui blând și de poveștile lui despre copilăria la țară. Vlad îl adora deja; mergeau împreună la pescuit și râdeau ore întregi.
Astăzi stau pe aceeași bancă din parc, ținându-l pe Ilie de mână. Irina ne aduce uneori plăcintă cu mere și stăm toți trei la povești ca o familie adevărată.
M-am întrebat adesea: câți dintre noi renunță la iubire doar pentru că „nu se cade” sau „ce-o să zică lumea”? Oare cât curaj ne trebuie ca să trăim pentru noi înșine și nu pentru prejudecățile altora?