„Am gătit toată ziua, dar în loc de mulțumiri, soțul meu m-a umilit în fața familiei”: povestea Laurei, soția unui chef celebru din București

— Laura, ai grijă să nu arzi friptura, te rog! vocea lui Radu răsună din hol, în timp ce eu încercam să mă concentrez asupra rețetei de sarmale pe care o găsisem într-un caiet vechi al mamei. Mâinile îmi tremurau ușor, iar inima îmi bătea cu putere. Era a treia oară când găteam pentru toată familia lui, iar presiunea era uriașă. Radu, soțul meu, era chef la unul dintre cele mai cunoscute restaurante din București, iar fiecare masă acasă părea un examen pe care nu reușeam niciodată să-l trec.

— Nu-mi place cum miroase ciorba asta, a mai spus el, intrând în bucătărie și ridicând capacul oalei. Ai pus prea mult leuștean. Știi că mama nu suportă leușteanul, nu?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Mă străduisem atât de mult să fac totul perfect, să nu-i dezamăgesc nici pe el, nici pe părinții lui, care urmau să vină în vizită după ani de zile. Mă uitam la ceas, era deja ora patru, iar eu nu apucasem nici măcar să mă schimb. Pe masă, ingredientele erau împrăștiate, iar în aer plutea un amestec de arome și anxietate.

— Laura, ai nevoie de ajutor? a întrebat Ana, sora lui Radu, intrând cu un zâmbet fals. Sau preferi să faci totul singură, ca să nu aibă cine să dea vina dacă nu iese bine?

Am încercat să zâmbesc, dar simțeam cum mă sufoc. — Mulțumesc, mă descurc, am răspuns, deși în sinea mea îmi doream să fug din bucătărie, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă putea judeca.

Când familia a sosit, casa s-a umplut de voci și râsete. Mama lui Radu, doamna Mariana, a intrat cu un aer critic, inspectând fiecare colț. — Ce frumos ai aranjat masa, Laura, dar ai pus furculițele pe partea greșită, a observat ea, ridicând din sprâncene.

Radu a venit lângă mine și mi-a șoptit la ureche: — Ți-am spus să te uiți la tutorialul acela despre aranjarea mesei. Nu e greu, Laura.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit. Nu voiam să par slabă. Am adus aperitivele, apoi ciorba, apoi sarmalele. Toți au început să guste, iar eu îi priveam cu inima strânsă, așteptând verdictul.

— Sarmalele sunt cam sărate, a spus tatăl lui Radu, fără să se uite la mine. — Și ciorba e prea acră, a adăugat mama lui.

Radu a zâmbit forțat. — Laura încă învață, a spus el, cu voce tare, ca să audă toată lumea. Nu toți pot fi chefi, nu-i așa?

Toți au râs, iar eu am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să mă ridic de la masă, dar Radu m-a prins de mână. — Stai, Laura, nu te supăra, glumim și noi. Dar data viitoare, poate mă lași pe mine să gătesc, ca să nu ne facem de râs.

Am simțit cum lumea se învârte în jurul meu. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, cu ochii plini de lacrimi. Am auzit ușa deschizându-se în spatele meu. Era Ana.

— Nu-l lua în serios, a spus ea, încercând să pară empatică. Radu a fost mereu perfecționist. Știi cum e, toată lumea are așteptări mari de la el, și el de la tine.

— Dar eu? Eu nu am voie să greșesc niciodată? am întrebat, cu voce tremurândă. Nu sunt și eu om?

Ana a dat din umeri. — Așa e el. Dacă nu poți face față, poate ar trebui să-l lași să gătească mereu. Sau să nu mai încerci deloc.

M-am uitat la ea, simțind cum furia îmi crește în piept. — Nu vreau să renunț. Vreau doar să fiu apreciată pentru efortul meu, nu umilită de fiecare dată când nu iese totul perfect.

Am rămas pe balcon câteva minute, încercând să-mi revin. Când m-am întors în sufragerie, toți râdeau la o poveste spusă de Radu. M-am așezat la locul meu, încercând să par calmă. Dar în interiorul meu, ceva se rupsese.

După ce au plecat toți, Radu a venit la mine în bucătărie, unde strângeam vasele. — Laura, nu trebuia să te superi. Știi că glumeam. Dar, sincer, dacă nu te pricepi, mai bine nu te mai chinui. Nu toată lumea e făcută pentru bucătărie.

M-am uitat la el, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. — Nu e vorba doar de mâncare, Radu. E vorba de respect. De faptul că nu vezi cât mă străduiesc. Că nu contează pentru tine decât perfecțiunea, nu omul de lângă tine.

A dat din umeri, plictisit. — Laura, nu dramatiza. Hai, lasă vasele, vino să ne uităm la un film.

Am rămas singură în bucătărie, cu mâinile în apă și inima frântă. M-am întrebat dacă așa va fi mereu. Dacă voi fi mereu umbra lui, mereu cea care nu e suficient de bună. Am adormit târziu, cu gândul că poate, într-o zi, voi avea curajul să-i spun că merit mai mult.

A doua zi, am găsit pe masă un bilet de la el: „Am plecat devreme la restaurant. Nu uita să iei pâine.” Atât. Nicio scuză, nicio vorbă bună.

M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: oare câte femei trăiesc așa, în umbra unui bărbat care nu le vede? Oare cât timp mai pot să mă mint că e normal să fii mereu criticat, niciodată apreciat? Poate că e timpul să mă aleg pe mine. Voi avea oare curajul să fac asta?