Anii Pierduți Printre Străini: Am Cumpărat Fiecarei Fete o Casă, Dar Niciuna Nu M-a Primit Peste Noapte

— Nu poți rămâne la mine, mamă. E prea mic apartamentul și… știi cum e cu copiii, fac gălăgie, tu ai nevoie de liniște.

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în capul meu ca un ecou rece. Eram în pragul ușii, cu valiza în mână, după douăzeci și trei de ani petrecuți la muncă în Italia. Mă uitam la ea, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de dor sau de bucurie că m-am întors. Dar ochii ei evitau ai mei, iar mâinile îi tremurau ușor pe clanța ușii.

Mi-am strâns paltonul pe mine. Era început de noiembrie, frigul pătrundea până la oase. În spatele meu, taxiul aștepta să vadă dacă trebuie să-mi care bagajul mai departe. În fața mea, fata mea – pentru care am spălat bătrâni, am făcut curat în case străine și am dormit pe saltele uzate – îmi spunea că nu are loc pentru mine.

— Bine, Ioana. Nu-i nimic. Poate la Ana e mai mult spațiu.

Am zâmbit forțat și am coborât scările blocului cu pași grei. Mă simțeam ca un musafir nepoftit în propria-mi viață. Am sunat-o pe Ana, mezina mea:

— Mamă, am ajuns acasă. Pot să vin la tine să stau câteva zile?

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… știi că tocmai ne-am mutat. E haos peste tot, cutii, mobilă… Nici nu avem pat suplimentar încă. Poate după ce ne aranjăm.

M-am uitat la valiza mea veche, aceeași cu care plecasem din țară acum douăzeci și trei de ani. Era plină cu daruri pentru ele: ciocolată italiană, parfumuri scumpe, haine de firmă. Dar nu era loc pentru mine.

Am ajuns la hotelul din centru, unde mi-am rezervat o cameră pentru două nopți „ca să nu deranjez pe nimeni”. M-am așezat pe patul tare și am privit tavanul alb. Mi-am amintit de serile când plângeam în camera de cămin din Napoli, visând la ziua când mă voi întoarce acasă și fetele mele mă vor îmbrățișa.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am răscolit amintiri: prima zi când am plecat din țară, cu promisiunea că mă voi întoarce repede; telefoanele scurte de sărbători; pachetele trimise cu dulciuri și bani; dorul care mă rodea zilnic. Am muncit ca o sclavă pentru ca ele să aibă tot ce le trebuie: le-am cumpărat fiecăreia câte un apartament modest în București, le-am plătit studiile, le-am trimis bani pentru vacanțe și haine.

A doua zi am încercat din nou:

— Ioana, măcar să ne vedem la o cafea? Să povestim…

— Mamă, azi nu pot. Am ședință la serviciu și apoi trebuie să-l iau pe Vlad de la grădiniță. Poate mâine.

Mâinele s-au transformat în săptămâni. Am început să mă simt invizibilă în orașul copilăriei mele. Mergeam prin parcul unde le plimbam când erau mici și mă uitam la mamele tinere cu copii de mână. Oare și eu am fost așa? Oare ele își vor aminti vreodată cât le-am iubit?

Într-o seară, am decis să merg neanunțată la Ana. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis ginerele meu, Radu.

— Bună seara… E Ana acasă?

— Da, dar e cam obosită. A avut o zi grea la serviciu.

Ana a apărut în hol cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă… trebuia să suni înainte.

— Mi-a fost dor de tine, Ana. Voiam doar să te văd.

A oftat și m-a invitat în sufragerie. Am stat pe marginea canapelei, privind pozele lor de familie pe perete. Eu nu eram în niciuna.

— Mamă… știu că ai făcut multe pentru noi. Dar… ai lipsit mult timp. Ne-am obișnuit fără tine. Acum avem viețile noastre…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost pentru ele, că fiecare noapte nedormită printre străini a fost ca o rană deschisă. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

— Poate ar trebui să-ți găsești ceva al tău aici… Să-ți faci prieteni noi…

Am plecat devreme, sub pretextul că sunt obosită. În drum spre hotel mi-am dat seama că nu mai aveam niciun loc pe care să-l numesc „acasă”.

În zilele următoare am încercat să mă apropii de ele: le-am invitat la masă, le-am adus cadouri, am încercat să le ajut cu copiii sau cu treburile casei. Dar mereu era ceva mai important: serviciul, grădinița, prietenii lor.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică, sperând să găsesc liniște sau poate pe cineva care să mă asculte. Preotul vorbea despre iertare și despre rădăcini. M-am rugat pentru fetele mele – să fie fericite – dar și pentru mine: să găsesc puterea să accept că sacrificiul meu nu poate cumpăra dragostea pierdută.

Într-un final mi-am găsit o garsonieră micuță într-un cartier liniștit. Am început să merg la cursuri de pictură pentru pensionari și să citesc romane vechi. Din când în când fetele mă sunau – scurt – să mă întrebe dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva.

Uneori mă întreb dacă a meritat tot ce am făcut: anii pierduți printre străini, dorul care m-a măcinat zilnic, banii trimiși acasă fără să știu dacă vor umple vreodată golul dintre noi.

Oare câți dintre noi trăim cu iluzia că putem cumpăra dragostea copiilor noștri cu sacrificii materiale? Oare merită să pierzi tot ce e mai drag pentru un viitor mai bun care nu te mai include?