Când acasă devine străin: Povestea unei trădări neașteptate

— Ce faci aici, Laura? vocea lui Vlad a sunat spart, ca și cum ar fi încercat să-și ascundă panica sub o mască de normalitate. M-am oprit în prag, cu geanta atârnându-mi grea pe umăr, simțind cum mi se taie respirația. În fața mea, pe canapea, stăteau Vlad și Irina, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu. Prea aproape. Prea intimi. Prea vinovați.

Nu am spus nimic. M-am uitat la ei, încercând să-mi adun gândurile care se împrăștiau ca niște cioburi ascuțite prin minte. Irina s-a ridicat brusc, încercând să-și tragă bluza peste umeri, evitându-mi privirea.

— Laura, nu e ce crezi… a bâiguit ea, dar vocea îi tremura.

Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Nu era nevoie să spună nimic. Totul era clar. Am lăsat geanta să cadă pe podea și am ieșit pe balcon, încercând să respir. Blocul vechi mirosea a ploaie și a praf, iar de jos se auzea larma copiilor care se jucau printre mașinile parcate aiurea.

Nu știu cât am stat acolo. Poate câteva minute, poate o viață întreagă. Când am intrat din nou în sufragerie, Vlad era singur. Irina dispăruse ca un fum.

— Laura, te rog… Hai să vorbim.

L-am privit cu o liniște ciudată, ca și cum aș fi privit un străin. — Nu avem ce să vorbim, Vlad. Ai ales deja.

A încercat să se apropie de mine, dar m-am tras instinctiv înapoi. — Nu ești singurul care suferă aici, i-am spus cu voce joasă. Ai distrus tot ce am construit împreună.

A doua zi dimineață m-am trezit într-o cameră care nu-mi mai aparținea. Pereții aceia albi, pozele cu noi doi la mare, toate păreau false, ca niște decoruri într-o piesă ieftină. Am început să strâng lucruri la întâmplare într-o valiză veche: câteva haine, laptopul, jurnalul meu prăfuit din liceu. Am sunat-o pe mama.

— Mamă… pot să vin la tine?

Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns. — Sigur că poți, puiule. Oricând.

În trenul spre Ploiești, am privit pe geam cum ploaia spăla câmpurile cenușii. Îmi aminteam de copilărie, de serile când stăteam cu tata la povești în bucătăria mică, de mirosul de cozonac și de râsetele surorii mele mai mici, Ana. Oare când am început să mă pierd pe mine însămi?

Ajunsă acasă, mama m-a îmbrățișat strâns fără să pună întrebări. Ana a venit imediat după serviciu și m-a tras deoparte.

— Ce s-a întâmplat?

Am ezitat o clipă, apoi i-am spus totul. Lacrimile i-au apărut în ochi.

— Nu meriți asta, Laura! Tu ai dat totul pentru el… pentru prietena aia… Nu pot să cred!

Am stat zile întregi în pat, refuzând să răspund la telefon sau la mesajele lui Vlad care curgeau neîncetat: „Îmi pare rău”, „Hai să vorbim”, „Te rog”. Irina nu a mai dat niciun semn. O parte din mine spera să o facă, să-mi explice măcar de ce a făcut asta. Dar tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt.

Într-o seară, mama a intrat în cameră cu o cană de ceai și s-a așezat lângă mine.

— Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător cu tatăl tău. Nu ți-am spus niciodată pentru că nu voiam să te rănesc. Dar am ales să rămân pentru voi două. Poate că nu a fost cea mai bună decizie… dar fiecare are drumul lui.

Am privit-o uimită. Nu-mi imaginam că mama ar fi putut ascunde o asemenea durere atâția ani.

— Tu ce vei face acum? m-a întrebat ea blând.

Nu știam ce să-i răspund. M-am gândit la viața mea din București: jobul stresant la agenția de publicitate, serile petrecute la birou pentru un șef care nu-mi știa nici măcar ziua de naștere, prietenii care dispăruseră rând pe rând după nuntă… Ce mai aveam acolo?

În zilele următoare am început să ies la plimbare cu Ana prin parcul din cartier. Am redescoperit bucuria lucrurilor simple: mirosul teilor înfloriți, râsetele copiilor la leagăn, discuțiile lungi cu sora mea despre orice și nimic.

La o lună după ce am plecat de acasă, Vlad a venit la Ploiești fără să mă anunțe. M-a așteptat la ieșirea din bloc.

— Laura, te rog… nu pot fără tine. A fost o greșeală! N-a însemnat nimic!

L-am privit lung. — Pentru tine poate n-a însemnat nimic. Pentru mine a însemnat sfârșitul lumii mele.

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Nu pot să uit, Vlad. Și nici nu vreau să mai trăiesc într-o minciună.

A plecat cu capul plecat și atunci am simțit pentru prima dată că pot respira din nou.

Au trecut luni până când am avut curajul să mă întorc la București și să-mi iau lucrurile din apartament. Irina nu era acolo; mi-a lăsat doar un bilet scurt: „Îmi pare rău că te-am rănit. N-o să mă iert niciodată.”

Nu am plâns. Nu mai aveam lacrimi pentru ea.

Viața mea s-a schimbat încet-încet. Am început un curs de fotografie la Casa de Cultură din oraș și am cunoscut oameni noi: Radu, care avea mereu o glumă bună la el; Simona, care trecuse printr-un divorț dureros; și tanti Viorica, care venea la fiecare curs cu prăjituri făcute în casă.

Am început să râd din nou. Să visez din nou.

Într-o zi, Ana mi-a spus: — Ești alt om acum, Laura. Mai puternică decât ai fost vreodată.

Poate că avea dreptate. Poate că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însăți.

M-am întrebat adesea: dacă nu m-aș fi întors atunci acasă mai devreme… dacă n-aș fi aflat niciodată… Aș fi trăit fericită într-o minciună? Sau adevărul doare doar la început și apoi te eliberează?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E mai bine să ierți sau să mergi mai departe?