Când casa nu mai e acasă: Povestea unei despărțiri care nu s-a întâmplat

— Nu pot, Ana. Nu pot să o las singură pe mama. Vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua veche din holul apartamentului nostru nou, încă mirosind a vopsea proaspătă și a promisiuni neîmplinite. Mâinile mele erau amorțite de la atâta cărat cutii, dar sufletul mi se frângea sub greutatea acelor cuvinte.

— Vlad, ți-am spus de atâtea ori: nu o lași singură. E la două stații de tramvai! Nu pleci în alt oraș, nu pleci din țară! Îi tremura bărbia, dar nu spunea nimic. În spatele lui, pe ecranul telefonului, apărea iar și iar numele: „Mama”.

Nu știu când am început să simt că nu mai am loc în propria mea viață. Poate în ziua în care am găsit-o pe doamna Maria stând pe canapeaua noastră, plângând că Vlad nu mai vine acasă la cină. Sau poate când am început să mă simt ca o intrusă în propria mea relație.

Vlad și cu mine ne-am cunoscut la facultate. El era băiatul blând, mereu atent cu toată lumea, mereu gata să ajute. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu felul în care știa să mă asculte. Dar niciodată nu am înțeles cât de adânc era legat de mama lui până când n-am încercat să ne facem un drum al nostru.

— Ana, tu nu înțelegi… Tata a murit când eram mic. Mama a rămas doar cu mine. Dacă plec… dacă mă rup de ea…

— Nu te rupe nimeni de ea! Dar trebuie să trăim și noi! Să fim o familie!

— Suntem o familie… doar că…

— Doar că ce? Doar că eu nu sunt mama ta?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

În zilele care au urmat, am încercat să mă agăț de orice speranță. Am aranjat mobila, am pus perdele noi, am cumpărat farfurii cu model albastru, cum îi plăceau lui. Dar el venea tot mai rar. Îl găseam adesea la apartamentul vechi, unde doamna Maria îi gătea sarmale și îi povestea despre vecinii care nu mai sunt ce-au fost.

Într-o seară, m-am dus acolo fără să-l anunț. Am intrat pe ușă și i-am găsit râzând împreună la masa din bucătărie. M-am simțit ca un musafir nepoftit.

— Ana, ce surpriză! Vrei să mănânci cu noi? a întrebat doamna Maria, cu un zâmbet larg, dar ochii îi erau reci.

— Nu, mulțumesc. Am venit doar să-l iau pe Vlad acasă.

Vlad s-a ridicat încet, dar nu s-a apropiat de mine.

— Rămân aici diseară. Mama nu se simte bine.

Am ieșit pe hol și am plâns ca un copil. M-am simțit mică și neputincioasă. În mintea mea răsuna mereu aceeași întrebare: „De ce nu sunt eu suficientă?”

Prietenii mei îmi spuneau să am răbdare. „E greu să te desprinzi de familie”, ziceau ei. Dar cât să aștepți? Cât să lupți cu o umbră care nu vrea să plece?

Au trecut luni. Vlad venea tot mai rar acasă. Îmi scria mesaje scurte: „Sunt la mama”, „Revin târziu”, „Nu mă aștepta”. Într-o zi, am găsit pe masă cheile lui și un bilet: „Ana, iartă-mă. Nu pot încă.”

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am sunat-o pe mama mea și i-am spus totul printre lacrimi.

— Draga mea, uneori oamenii nu pot să-și taie rădăcinile fără să sângereze prea tare. Dar tu meriți un bărbat care să fie alături de tine cu tot sufletul.

Am început să merg la terapie. Să vorbesc despre fricile mele, despre sentimentul de abandon care mă rodea din interior. Am învățat că uneori dragostea nu e suficientă dacă celălalt nu e pregătit să lase trecutul în urmă.

Într-o zi, Vlad a venit la ușa mea. Era slab, obosit, cu ochii roșii.

— Ana… mi-e dor de tine.

— Și mie mi-e dor de tine, Vlad. Dar nu pot trăi mereu în umbra mamei tale.

A tăcut din nou. Și tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt.

— Poate într-o zi o să pot… Dar acum… încă nu pot.

L-am privit cum pleacă și am simțit pentru prima dată că mă eliberez puțin câte puțin de povara așteptării.

Acum locuiesc singură în apartamentul nostru — al meu acum — printre aceleași cutii pe care le-am despachetat încet, ca pe niște răni vechi. Încerc să-mi construiesc o viață nouă, fără Vlad și fără umbra doamnei Maria.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu unii oameni nu pot fi salvați din propriile lor lanțuri familiale.

Oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate pentru că nu avem curajul să ne desprindem? Sau poate iubirea adevărată înseamnă tocmai să știm când să renunțăm?