Când dragostea se sfârșește la masa din sufragerie

— Eliza, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Doru răsuna ciudat în sufrageria noastră, aceeași încăpere unde am sărbătorit aniversările copiilor, unde am râs și am plâns împreună. M-am întors din bucătărie, cu șorțul încă legat la brâu, și am văzut-o pe fata aceea stând stingheră lângă el. Avea părul lung, blond, ochii mari și speriați. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Ea este Irina, a spus Doru, evitându-mi privirea. O să locuiască cu noi o perioadă… și… vreau să știi că intenționez să mă căsătoresc cu ea.

Am izbucnit în râs. Un râs scurt, isteric, care s-a transformat rapid într-un plâns necontrolat. M-am prăbușit pe canapea, încercând să înțeleg dacă visez sau dacă realitatea mea tocmai a fost sfâșiată în bucăți.

— Doru, ai înnebunit? Cum poți să spui așa ceva? După tot ce am construit împreună? După treizeci și doi de ani?

Irina s-a retras speriată spre ușă. Doru a făcut un pas spre mine, dar s-a oprit. Îl vedeam pentru prima dată ca pe un străin.

— Eliza, nu mai sunt fericit. Am nevoie de altceva. Irina mă face să mă simt viu din nou. Îmi pare rău…

Cuvintele lui au căzut peste mine ca niște pietre grele. Am simțit rușinea arzându-mi obrajii, furia clocotind în piept și o durere surdă care nu avea să mă părăsească prea curând.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Irina încerca să nu-mi iasă în cale, iar Doru dispărea ore întregi, evitând orice discuție. Copiii noștri, Radu și Ana, au aflat repede. Radu a venit acasă furios, trântind ușa:

— Tata, ți-ai pierdut mințile? Cum poți să ne faci una ca asta?

Doru a ridicat din umeri, obosit:

— Nu e treaba voastră. E viața mea.

Ana a plâns în brațele mele toată noaptea. „Mamă, nu-l lăsa! Fă ceva!” Dar ce puteam face? M-am simțit mică și neputincioasă, ca o umbră în propria mea viață.

Vecinii au început să șușotească. La magazinul din colț, doamna Stanciu m-a privit cu milă:

— Vai, Eliza… ce rușine! Săraca de tine…

Mi-am dorit să dispar. Să nu mai trebuiască să răspund la întrebări sau să suport privirile pline de compasiune sau batjocură. M-am întrebat unde am greșit. Dacă nu cumva am fost prea rece, prea ocupată cu copiii sau cu serviciul. Dacă nu cumva vina era a mea.

Într-o seară, când casa era cufundată în liniște, am intrat în camera lui Doru. Stătea la birou, cu spatele la mine.

— De ce? am întrebat încet. De ce tocmai acum? De ce tocmai ea?

A oftat adânc:

— Pentru că m-am săturat să fiu invizibil. Pentru că lângă tine nu mai simt nimic. Irina mă ascultă, mă privește ca pe un om important…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toți anii în care am fost acolo pentru el — la bine și la greu — păreau șterși cu buretele.

Într-o zi, Irina a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Doamnă Eliza… îmi pare rău… Nu vreau să vă fac rău…

Am privit-o lung. Era doar o fată speriată, prinsă într-o poveste care o depășea.

— Nu tu ești problema, Irina. Problema e că unii oameni uită ce înseamnă loialitatea și respectul.

A plecat capul și a ieșit fără să spună nimic.

În lunile care au urmat, divorțul a devenit inevitabil. Am trecut prin umilința tribunalului, unde Doru părea nerăbdător să scape de mine cât mai repede. Prietenii comuni s-au împărțit: unii m-au susținut, alții au dispărut fără urmă.

Cel mai greu mi-a fost să mă uit dimineața în oglindă și să mă recunosc. Cine eram eu fără Doru? Fără familia noastră? Fără rolul de soție și mamă?

Am început să merg la psiholog după ce Ana m-a implorat să nu mă las doborâtă. Am descoperit că merit mai mult decât mila celor din jur sau firimiturile de afecțiune ale unui bărbat care nu mă mai iubea.

Într-o zi am ieșit la cafea cu prietena mea cea mai bună, Mariana.

— Eliza, tu ai fost mereu puternică. Nu lăsa o trădare să-ți fure demnitatea!

Am zâmbit amar:

— Dar dacă nu mai știu cine sunt fără el?

Mariana mi-a strâns mâna:

— Atunci e momentul să afli.

Au trecut doi ani de atunci. Doru s-a căsătorit cu Irina, dar aud că lucrurile nu merg prea bine între ei. Eu mi-am găsit liniștea într-un apartament micuț, unde fiecare colțișor îmi aparține doar mie. Am început să pictez din nou — ceva ce nu mai făcusem din tinerețe — și am descoperit că pot fi fericită chiar și singură.

Uneori mă întreb: cât valorează o viață trăită pentru alții dacă uiți cine ești tu? Și dacă dragostea se termină brusc, cine ne ajută să ne regăsim pe noi înșine?