Când dragostea se transformă în tăcere: Povestea mea cu Mihai

— Nu mai avem nimic de spus unul altuia, nu-i așa, Mihai? am întrebat într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răsfoia absent știrile pe telefon. Nici măcar nu s-a uitat la mine. Doar a dat din umeri, ca și cum întrebarea mea era o muscă enervantă pe care o putea alunga cu un gest.

Așa începe povestea mea. Nu cu o ceartă aprinsă, nu cu o trădare zgomotoasă, ci cu o tăcere care s-a așternut între noi ca o pătură grea, sufocantă. Mă numesc Irina și am 34 de ani. Am crescut într-o familie modestă din Ploiești, unde dragostea părinților mei era simplă, dar sinceră. Când l-am cunoscut pe Mihai la facultate, mi s-a părut că el e tot ce mi-am dorit: calm, inteligent, cu un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile.

Ne-am căsătorit după trei ani de relație. Nunta noastră a fost mică, cu rudele apropiate și câțiva prieteni. Țin minte cum mama mi-a șoptit atunci: „Să nu lași niciodată tăcerea să se strecoare între voi.” Am râs atunci, convinsă că nouă nu ni se poate întâmpla asta.

Primii ani au fost frumoși. Ne-am mutat într-un apartament mic din București, am muncit amândoi mult, dar ne bucuram de fiecare clipă împreună. Seara povesteam la un pahar de vin, râdeam de prostiile de la serviciu și visam la viitorul nostru: o casă la curte, copii, vacanțe la munte.

Apoi, încet-încet, ceva s-a schimbat. Mihai a început să stea tot mai mult peste program. La început am crezut că e stresul de la muncă. Îi pregăteam cina preferată și îl așteptam cu sufletul la gură. Când intra pe ușă, abia dacă mă saluta. „Sunt obosit”, spunea scurt și se trântea pe canapea cu ochii în telefon sau la televizor.

Am încercat să vorbesc cu el. „Mihai, simt că ne îndepărtăm”, i-am spus într-o seară. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. „Nu e nimic, Irina. Toți trecem prin perioade mai grele.”

Dar perioada asta nu s-a mai terminat. Zilele au devenit săptămâni, săptămânile luni. Am început să mă simt invizibilă în propria mea casă. Îmi găseam scuze pentru el în fața prietenilor: „E doar obosit”, „Are mult de lucru”. Dar adevărul era că nu mai eram o echipă.

Într-o duminică dimineață, când am încercat să-l iau de mână la micul dejun, și-a tras mâna brusc, ca și cum l-aș fi ars. Atunci am simțit pentru prima dată un gol în stomac, o frică surdă că poate nu mai există cale de întoarcere.

Mama m-a sunat într-o zi și mi-a spus: „Irina, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?” Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. „Nu poți trăi lângă cineva care te face să te simți singură”, mi-a spus ea cu blândețe.

Am început să mă gândesc serios la ce vreau de la viața mea. Îmi doream copii, dar cum să aduci un copil într-o casă unde domnește tăcerea? Îmi doream să fiu iubită, să simt că sunt importantă pentru cineva.

Într-o seară am încercat din nou să vorbesc cu Mihai:
— Mihai, te rog… Spune-mi ce se întâmplă cu noi.
— Nimic nu se întâmplă. Ești prea sensibilă, Irina.
— Nu sunt sensibilă! Sunt singură! Nu vezi că nu mai vorbim? Nu mai râdem! Nu mai suntem noi!
— Poate ai nevoie de altceva…

Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. Poate chiar avea dreptate. Poate aveam nevoie de altceva… sau de altcineva.

Am început să ies mai des cu prietenele mele: Ana și Simona. Ele au observat schimbarea din mine.
— Irina, nu poți trage singură după tine o relație întreagă! mi-a spus Ana într-o seară la o cafea.
— Dar dacă el chiar trece printr-o perioadă grea? Dacă eu sunt problema?
— Nu ești tu problema! E vina amândurora dacă nu comunicați!

Am încercat să-l conving pe Mihai să mergem la consiliere de cuplu. A râs scurt:
— Ce prostii! Noi nu suntem nebuni!

Atunci am simțit că mă sufoc. Am început să mă uit în oglindă și să nu mă mai recunosc. Unde era fata veselă care visa la fericire? Cine era femeia asta cu ochii triști și cearcăne adânci?

Într-o zi am găsit curajul să-i spun:
— Mihai, eu nu mai pot așa. Nu vreau să trăiesc lângă cineva care nu mă vede.
El s-a uitat lung la mine și a zis doar atât:
— Faci cum vrei.

Am plecat din apartamentul nostru cu două valize și inima frântă. M-am mutat temporar la Ana până mi-am găsit o garsonieră micuță în Drumul Taberei. Primele nopți am plâns până târziu, simțind că totul s-a sfârșit.

Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am reluat cursurile de pictură pe care le abandonasem după facultate. Am ieșit în oraș fără teamă că trebuie să dau explicații cuiva. Am început să zâmbesc din nou.

Mihai m-a sunat după câteva luni:
— Irina… Poate ar trebui să mai încercăm încă o dată…
Am simțit un nod în gât, dar am știut că nu pot da timpul înapoi.
— Nu pot, Mihai. Am nevoie să fiu eu însămi din nou.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câți dintre noi rămânem blocați în relații unde dragostea s-a transformat în tăcere? Cât curaj ne trebuie ca să alegem singurătatea sinceră în locul unei iluzii? Poate că adevărata iubire începe atunci când ne regăsim pe noi înșine.