Când mama soacră devine prioritate – O poveste despre orgoliu, familie și adevăruri nespuse

— Nu pot să cred, Vlad! Chiar ai ales să mergi la clasa întâi cu mama ta și să ne lași pe noi aici? vocea mea tremura, dar nu mai puteam să-mi ascund furia. Aeroportul Otopeni era plin de rumoare, dar pentru mine totul se oprise în momentul acela. Vlad s-a uitat la mine cu acea privire obosită, de parcă totul era o povară prea mare pentru el.

— Nu e mare lucru, Irina. E doar un zbor de trei ore până la Paris. Mama nu se simte bine cu aglomerația, știi asta. Și tu te descurci cu copiii…

M-am uitat la copiii noștri, Daria și Matei, care se țineau de mâna mea, simțind tensiunea din aer. Elena, soacra mea, stătea lângă Vlad cu o expresie triumfătoare. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Vlad îi punea nevoile Elenei înaintea familiei noastre, dar niciodată nu fusese atât de evident.

Am urcat în avion cu inima grea. Daria m-a întrebat în șoaptă:

— Mami, de ce nu venim și noi cu tati?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de opt ani că uneori adulții fac alegeri care dor? Că uneori iubirea nu e suficientă ca să te simți important?

Când am ajuns la Paris, Vlad și Elena ne așteptau deja la ieșire. Niciun zâmbet, niciun gest de apropiere. Doar o tăcere apăsătoare. În taxi, Elena a început să povestească despre cât de confortabil a fost zborul lor, cât de amabil a fost personalul și ce bun a fost vinul franțuzesc.

— Irina, să știi că ar trebui să ai mai multă grijă de copii. Matei era cam agitat când v-ați urcat în avion. Poate dacă ai fi mai atentă la el…

Am strâns din dinți. Vlad nu a zis nimic. M-am simțit invizibilă.

În zilele următoare, am încercat să mă bucur de vacanță pentru copii. Dar fiecare decizie era luată de Vlad și Elena: unde mergem, ce mâncăm, când ne odihnim. Eu eram mereu pe margine, ca o bonă plătită prost.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am ieșit pe balconul apartamentului închiriat. Vlad a venit după mine.

— Ce ai? De ce ești așa distantă?

— Chiar nu vezi? Nu mai sunt parte din familia asta. Tu și mama ta luați toate deciziile. Eu doar… exist pe lângă voi.

— Exagerezi! Mama are nevoie de sprijinul meu. Știi prin ce a trecut după ce tata a murit.

— Și eu? Eu prin ce trec acum? Nu vezi că mă doare? Că mă simt umilită?

Vlad s-a întors cu spatele.

— Nu vreau să discutăm acum.

Am simțit cum mă sufoc. M-am gândit la toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am renunțat la job ca să stau cu copiii mici, când am acceptat ca Elena să vină să stea cu noi după ce a rămas văduvă, când am tăcut ca să nu stric armonia casei.

A doua zi dimineață, Elena a intrat peste mine în bucătărie.

— Să știi că Vlad are nevoie de liniște. Nu-i face viața grea cu mofturile tale. Dacă nu poți accepta că familia lui e importantă pentru el…

— Familia lui? Dar eu ce sunt? Am întrebat-o cu voce joasă.

— Ești soția lui. Dar eu sunt mama lui. Și asta nu se va schimba niciodată.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic.

În ziua plecării spre casă, Vlad și Elena au repetat scenariul: bilete la clasa întâi pentru ei, economy pentru mine și copii. De data asta nu am mai protestat. Am privit pe geam norii și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva pe drum.

Ajunși acasă, totul a revenit la rutina obișnuită: eu cu copiii, Vlad mereu ocupat sau la telefon cu mama lui. Într-o seară, după ce i-am culcat pe Daria și Matei, m-am uitat lung în oglindă și mi-am spus:

„Cât timp mai pot trăi așa? Cât timp pot accepta să fiu mereu pe locul doi?”

Poate că nu distanța dintre scaunele din avion doare cel mai tare, ci distanța dintre sufletele care ar trebui să fie o familie.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Ce ai face tu dacă ai fi în locul meu?