Când Nimeni Nu Vine După Mine: Povestea Unei Iertări Întârziate

— Daria, ești gata? Asistenta mă privește cu o compasiune pe care o recunosc prea bine, de parcă ar vrea să-mi spună că totul va fi bine, dar știe că nu poate garanta nimic. Mă uit la ceasul de pe perete: e trecut de ora douăsprezece. Ar fi trebuit să fiu deja acasă. Mâinile îmi tremură ușor, nu doar din cauza sechelelor accidentului vascular, ci și din cauza neliniștii care mă roade de când am aflat că azi voi fi externată.

— Da, sunt gata, răspund încet, încercând să-mi ascund vocea spartă. Îmi strâng geanta la piept și privesc pe fereastră. În curte, soarele luminează asfaltul, dar în sufletul meu e tot ceață.

— Cine vine să te ia? întreabă asistenta, încercând să pară relaxată.

— Mama sau fratele meu, cred… amândoi au spus că încearcă să ajungă.

Dar știu că nu vor veni. Știu asta dinainte să le dau mesajul cu ora externării. De luni bune, de când tata a murit și am rămas doar noi trei, ceva s-a rupt între noi. Mama s-a închis în durerea ei, iar Vlad, fratele meu, a plecat la Cluj și vorbește cu mine doar când are nevoie de bani sau vreo adeverință.

Telefonul rămâne mut pe noptieră. Privesc la ceilalți pacienți care pleacă rând pe rând, fiecare cu cineva drag de mână. O bătrână plânge de bucurie când își vede fiica la ușă. Un bărbat tânăr își îmbrățișează copilul, promițând că va fi din nou puternic. Eu… eu mă ridic singură din pat și mă sprijin de perete.

— Daria, dacă vrei, pot să chem un taxi pentru tine, spune asistenta cu voce joasă.

— Nu, mulțumesc. Poate întârzie doar…

Dar știu că nu e așa. Știu că nu vor veni. Și totuși, speranța asta prostească mă ține pe loc, ca un fir subțire care nu vrea să se rupă.

Îmi amintesc ultima ceartă cu mama: „Tu nu știi decât să judeci! De ce nu poți să fii recunoscătoare că încă suntem aici?” Iar eu i-am răspuns prea dur: „Nu suntem aici, mamă! Suntem fiecare în lumea lui!”

De atunci, vorbim doar despre facturi și programări la doctor. Niciun cuvânt despre dor sau teamă. Niciun gest de apropiere.

Vlad mi-a scris acum două zile: „Nu pot veni la externare. Am treabă la birou.” Atât. Fără scuze, fără întrebări despre cum mă simt.

Mă așez pe marginea patului și privesc la hainele mele împachetate frumos. Mă gândesc la copilărie, când mama venea mereu după mine la școală, chiar dacă ploua sau ningea. Când Vlad mă apăra de copiii răi din cartier. Unde s-au dus toate astea?

— Daria? Asistenta intră iar și mă privește cu milă. — E cineva la poartă?

Îmi mușc buza și dau din cap că nu. — Nu… cred că o să plec singură.

Mă ridic încet și simt cum fiecare pas doare mai mult decât ar trebui. Nu fizic — rana e în altă parte.

Cobor scările spitalului cu pași mici. Afară miroase a primăvară și a asfalt ud. Mă uit în stânga și-n dreapta — nici urmă de mama sau Vlad.

Scot telefonul și formez numărul mamei. Sună lung, apoi intră robotul: „Numărul apelat nu poate răspunde momentan.” Închid ochii și inspir adânc.

— Hei, domnișoară! Un taximetrist mă strigă de peste drum. — Aveți nevoie de ajutor?

Îi fac semn că nu și pornesc încet spre stația de autobuz. O femeie mă privește curioasă, apoi se întoarce la treburile ei. Sunt invizibilă pentru toți.

În autobuz, oamenii vorbesc despre prețuri, politică și vreme. Nimeni nu observă că plâng în tăcere.

Ajung acasă după aproape o oră. Blocul nostru gri pare mai trist ca niciodată. Urc scările cu greu și descui ușa apartamentului unde am crescut.

Mama stă pe canapea cu televizorul pornit, dar nu se uită la el. Când mă vede, tresare.

— Ai venit? spune sec.

— Da… Am venit singură.

Tace câteva secunde lungi. — Am avut o zi grea la serviciu…

— Știu, mamă.

Ne privim fără să spunem nimic. Între noi e un zid gros de tăcere și resentimente nespuse.

— Vlad te-a sunat? întreb încet.

— Nu… Nici pe mine nu m-a sunat de două zile.

Mă așez lângă ea pe canapea. Simt nevoia să-i spun cât de dor mi-a fost de ea în spital, cât de mult mi-am dorit să vină după mine, dar cuvintele nu ies.

— Ți-e foame? întreabă mama după câteva minute.

— Nu prea…

Se ridică și merge în bucătărie. O aud cum deschide frigiderul și trântește ușa mai tare decât ar trebui.

Mă uit la poza noastră de familie de pe perete: eu copil zâmbind între mama și tata, Vlad ținându-mă strâns de mână. Atunci eram fericiți. Acum suntem trei străini sub același acoperiș.

Seara târziu, primesc un mesaj de la Vlad: „Sper că ai ajuns cu bine.” Atât. Îl citesc de zece ori și nu știu dacă să-i răspund sau nu.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la toate momentele când am ales să tac în loc să spun ce simt. La toate dățile când am pus mândria înaintea iubirii.

Dimineața o găsesc pe mama în bucătărie, făcând cafea pentru amândouă. Îmi pune ceașca în față fără să spună nimic.

— Mamă… ieri mi-a fost foarte greu…

Se oprește din mișcare și mă privește pentru prima dată cu adevărat.

— Și mie mi-e greu, Daria… Dar nu știu cum să mai fiu mamă pentru tine acum…

Lacrimi necurmate ne curg pe obraji amândurora. Pentru prima dată după mult timp ne ținem de mână și plângem împreună.

Poate că iertarea începe aici — în bucătăria noastră mică, printre cești de cafea și regrete nerostite.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem să ne pierdem unii pe alții fără să știm exact când s-a întâmplat asta? Și oare cât curaj ne trebuie ca să ne regăsim?