Când răbdarea mea s-a sfârșit: Ultimatumul pe care i l-am dat soțului meu, între mine și mama lui

— Mihai, unde ești? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund disperarea. Era deja a treia seară la rând când suna târziu și răspunsul era același: „Sunt la mama, Irina. A cumpărat un covor nou și are nevoie de ajutor să-l întindă.”

Am închis telefonul încet, ca și cum aș fi vrut să nu trezesc suspiciuni nici măcar pereților. M-am uitat în jur: masa era pusă, ciorba aburea în farfurii, iar fetița noastră, Ana, mă întreba cu ochii mari: „Tati vine azi?”

Nu știam ce să-i răspund. În ultimii doi ani, de când tatăl lui Mihai a murit, soacra mea, doamna Viorica, devenise centrul universului lui. La început am înțeles. Și eu aș fi vrut să fiu sprijinită dacă aș fi rămas singură. Dar cu timpul, fiecare gest al meu părea să fie în umbra ei. Orice discuție despre viitorul nostru începea și se termina cu „să vedem ce zice mama”.

Într-o seară, după ce Ana adormise cu ochii în lacrimi, am simțit că nu mai pot. M-am așezat pe marginea patului și am început să scriu o listă cu toate momentele în care am fost pe locul doi. Când am avut nevoie de el la spital, când am avut nevoie de el la serbarea Anei, când am avut nevoie de el doar să stăm împreună. Mereu era la mama lui.

A doua zi dimineață, l-am așteptat pe Mihai cu cafeaua aburindă pe masă. A intrat pe ușă cu ochii obosiți și mi-a zâmbit forțat.

— Ai stat iar până târziu la mama? am întrebat fără să-l privesc.

— Da, a avut nevoie de mine. Covorul ăla e greu de întins singură.

— Mihai, nu e doar despre covor. E despre noi. Despre faptul că nu mai suntem o familie.

A tăcut. Știam că urmează să spună ceva despre cât de greu îi este mamei lui.

— Irina, tu nu înțelegi… Tata s-a dus prea repede. Mama nu are pe nimeni.

— Dar eu? Eu pe cine am? Pe cine are Ana?

A tăcut din nou. Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Mihai, nu pot să mai trăiesc așa. Ori suntem o familie și încercăm să ne regăsim echilibrul, ori…

— Ori ce?

— Ori fiecare merge pe drumul lui.

Am văzut frica în ochii lui. Nu se aștepta la asta. Poate credea că răbdarea mea e infinită.

În zilele următoare, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Doamna Viorica mă suna zilnic să-mi spună cât de mult are nevoie de Mihai. Odată chiar a venit la noi acasă și mi-a spus direct:

— Irina, tu nu știi ce înseamnă să pierzi totul. Lasă-l pe Mihai să stea cu mine cât are nevoie.

— Doamnă Viorica, și eu am nevoie de el. E soțul meu și tatăl Anei.

A oftat teatral și a plecat trântind ușa.

Mihai era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă, cum încearcă să mulțumească pe toată lumea și nu reușește decât să ne rănească pe amândouă.

Într-o seară, după ce Ana adormise iar singură, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Irina, nu știu ce să fac. Dacă o las pe mama singură, simt că o trădez. Dacă stau aici cu voi, simt că nu fac destul pentru ea.

— Mihai, nu poți trăi viața altcuiva. Mama ta are nevoie de tine, dar și noi avem nevoie de tine. Nu poți fi împărțit la nesfârșit.

Am plâns amândoi în tăcere. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

A doua zi dimineață am decis să mergem împreună la doamna Viorica și să vorbim deschis toți trei.

— Mamă, trebuie să înțelegi că am și eu o familie acum. Nu pot fi mereu aici.

Ea s-a uitat la mine cu ochii plini de reproș:

— Tu mi l-ai luat! Dacă nu erai tu, Mihai ar fi stat lângă mine!

— Nu v-am luat nimic, doamnă Viorica. Încerc doar să-mi țin familia unită.

A izbucnit în plâns și Mihai a îmbrățișat-o. Am simțit că nu există soluție care să nu doară pe cineva.

În următoarele luni am încercat să găsim un echilibru: Mihai mergea la mama lui două zile pe săptămână, iar restul timpului îl petrecea cu noi. Dar rana rămânea acolo – sentimentul că mereu cineva pierde ceva.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim din nou deschis fără reproșuri sau lacrimi. Am învățat că uneori dragostea înseamnă să accepți că nu poți avea totul și că trebuie să alegi ce e mai important pentru tine.

Astăzi încă mă întreb dacă am făcut bine dând acel ultimatum sau dacă puteam găsi alt drum. Dar știu sigur că răbdarea mea avea o limită și că uneori trebuie să lupți pentru tine însăți.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre voi v-ați simțit vreodată pe locul doi în propria familie?