Când sângele nu mai înseamnă acasă: Povestea mea și a surorii mele

— Nu știu cum să-ți spun, dar nu mai pot așa, Halina! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea răsfoia nepăsătoare telecomanda televizorului din sufrageria mea.

Halina nici măcar nu s-a uitat la mine. — Ce nu poți? Să ai pe cineva cu care să bei o cafea dimineața? Să nu te mai simți singură? Ai uitat cum plângeai după tata când a murit și nu era nimeni să te țină în brațe?

M-am oprit în mijlocul camerei, cu mâinile strânse pe marginea fotoliului. Nu era prima dată când discuția noastră ajungea aici. Dar de data asta simțeam că mă sufoc. Casa mea, refugiul meu după divorț, devenise un câmp de bătălie. Halina venise „temporar”, după ce soțul ei o părăsise pentru o colegă de serviciu. Am primit-o fără să clipesc, cu inima deschisă, ca pe vremuri când împărțeam același pat îngust în apartamentul părinților din Ploiești.

La început, totul părea ca înainte: râdeam la povești din copilărie, găteam împreună, ne uitam la filme până târziu. Dar încet-încet, Halina a început să se comporte ca și cum totul i s-ar cuveni. Își lăsa hainele peste tot, primea musafiri fără să mă întrebe, îmi critica deciziile legate de copilul meu, Vlad. Într-o zi am găsit-o răscolind prin sertarele mele după acte — „doar voiam să văd dacă ai plătit întreținerea”, mi-a spus cu un zâmbet fals.

Mama mă suna aproape zilnic: — Nu fi rea cu sora ta, dragă! E greu pentru ea acum. Tu ai serviciu stabil, ai copilul aproape… Ea n-are nimic.

Dar cine mă întreba pe mine dacă mai pot? Dacă mai am aer?

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie cu ochii înlăcrimați: — Mami, mă ceartă mereu mătușa că las jucăriile pe jos… Dar ea lasă vasele murdare peste tot! De ce nu-i spui nimic?

Am simțit atunci o furie mocnită și o rușine adâncă. Cum ajunsesem să-mi apăr sora în fața propriului copil? De ce îi permiteam să calce peste limitele mele?

— Halina, trebuie să vorbim serios, i-am spus într-o seară când Vlad dormea.
Ea a oftat teatral: — Iar începi? Dacă te deranjez atât de tare, spune-mi direct să plec!

— Nu e vorba doar despre mine. E vorba despre noi toți. Despre Vlad. Despre faptul că nu mai respectăm nimic din ce am fost odată.

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit: — Tu mereu ai fost cea responsabilă! Cea care știe totul! Eu sunt mereu problema! Poate ar trebui să dispar ca să fiți toți fericiți!

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să o rănesc. Dar nici nu mai puteam trăi așa.

— Halina, te rog… Nu vreau să pleci supărată. Dar trebuie să găsim o soluție. Poate ar trebui să te gândești la o chirie… Te pot ajuta cu bani pentru primele luni.

A izbucnit în plâns: — Nu mă vrei aici! Niciodată nu m-ai vrut cu adevărat! Doar ai jucat teatru!

M-am retras în camera mea și am plâns în pernă până dimineața. A doua zi, Halina nu mi-a vorbit deloc. S-a încuiat în cameră și a ieșit doar ca să-și facă o cafea.

Au trecut zilele ca într-un vis urât. Mama mă certa la telefon: — Cum poți fi atât de rece? Sângele apă nu se face!

Dar sângele poate otrăvi liniștea unei case? Poate distruge relația cu propriul copil?

Într-o seară, Vlad m-a întrebat: — Mami, de ce ești mereu tristă?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că nu aveam curajul să spun „ajunge” celei care mi-a fost cel mai drag om din lume.

Într-un final, Halina a plecat. Fără să spună nimic. Doar un bilet pe masă: „Iartă-mă că ți-am stricat viața. Poate e mai bine așa.”

Casa a devenit brusc prea liniștită. M-am plimbat printre camerele goale și am simțit un gol imens în suflet.

Oare cât de mult putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi înșine? Și cine ne ajută să ne regăsim după ce spunem „ajunge”?