Când ușa se închide: Povestea unei soacre

— Nu mai insista, mamă! Radu are nevoie de liniște, nu de vizite neanunțate, mi-a spus Irina, fiica mea, cu vocea tăioasă pe care o recunoșteam doar din momentele când era adolescentă și se certa cu mine pentru nimicuri. Dar acum nu mai era adolescentă. Era femeie, soție, mamă. Și eu? Eu eram doar mama care nu-și găsea locul.

Am rămas în pragul ușii lor, cu plasa de mere și borcanul de dulceață pe care le adusesem special pentru nepoțica mea, Mara. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu era prima dată când Radu, ginerele meu, mă făcea să mă simt ca un musafir nepoftit în propria familie. De fiecare dată când încercam să ajut, să aduc ceva sau să stau cu Mara cât timp ei erau la serviciu, găsea un motiv să mă refuze. Ba că Mara are program strict, ba că nu vor să o răsfețe prea mult, ba că au nevoie de intimitate. Dar eu știam că nu era vorba despre Mara. Era despre mine.

În seara aceea, când m-am întors acasă, am plâns în tăcere. M-am uitat la poza Irinei de la absolvire, la poza noastră din vacanța la mare, când eram doar noi două și râdeam fără griji. Unde dispăruse fata aceea? Ce făcusem greșit? Am încercat să-mi amintesc dacă am spus sau am făcut ceva care să-i rănească pe Irina sau pe Radu. Dar nu găseam nimic grav. Doar dorința mea de a fi aproape.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat. Era sora mea, Mariana.
— Ce faci, Lenuța? Ai fost la Irina?
— Am fost… dar nu m-au primit. Radu a zis că nu e momentul.
— Of, dragă… știi cum sunt bărbații ăștia tineri. Vor să fie stăpâni în casa lor. Lasă-i în pace o vreme.

Dar cum să-i las? Cum să nu-mi văd nepoata crescând? Cum să nu fiu acolo când Irina are nevoie de mine? M-am gândit la mama mea și la cât de mult m-a ajutat după ce am născut-o pe Irina. Nu m-a lăsat niciodată singură cu grijile și oboseala. Eu de ce nu pot face la fel?

Într-o duminică, am decis să încerc din nou. Am cumpărat prăjituri de la cofetăria preferată a Irinei și am bătut la ușa lor cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu. S-a uitat la mine fără zâmbet.
— Irina doarme cu Mara. Poate altă dată.
— Dar am adus prăjituri… poate le lăsăm aici?
— Nu e nevoie, mulțumim.

Mi-a închis ușa politicos, dar ferm. Am rămas pe palier câteva secunde, cu prăjiturile în mână și cu sufletul golit de orice speranță.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că sunt prea insistentă. Poate că Irina are nevoie de spațiu și eu nu știu să mă retrag la timp. Poate că Radu are dreptate: poate că prezența mea îi încurcă mai mult decât îi ajută.

Dar apoi mi-am amintit de privirea Irinei din ziua nunții ei. Era fericită, dar și speriată. Mi-a strâns mâna și mi-a șoptit: „Să nu mă lași niciodată singură.” Și eu i-am promis că nu o voi face.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Mamă, poți veni mâine? Am nevoie să stai cu Mara.” Am simțit cum inima îmi sare din piept. Am ajuns devreme, cu emoție și teamă că poate Radu va găsi iar un motiv să mă dea afară. Dar el nu era acasă. Irina părea obosită și tristă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
Irina a oftat adânc.
— Mamă… nu mai pot. Radu e tot mai nervos, tot mai rece cu mine. Nu vrea să vin aici nimeni, nici tu, nici prietenele mele… Mă simt ca într-o colivie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toți anii aceștia am crezut că eu sunt problema, dar poate adevărul era altul. Poate că Radu voia control total asupra vieții Irinei și a Marei. Poate că izolarea mea era doar o parte dintr-un plan mai mare.

— De ce nu mi-ai spus?
Irina a început să plângă.
— Mi-a fost rușine… și teamă. Nu vreau scandaluri. Dar nu mai pot trăi așa.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e fiica mea, cât de mult are nevoie de sprijinul meu acum mai mult ca oricând.

În zilele următoare am stat cât am putut cu Mara și cu Irina. Am încercat să-i dau curaj și să-i spun că nu e singură. Când Radu a venit acasă și m-a găsit acolo, a făcut o scenă:
— Ți-am spus clar că nu vreau pe nimeni aici fără acordul meu!
Irina s-a ridicat pentru prima dată împotriva lui:
— E mama mea! Și dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

A fost un moment de cotitură. Pentru prima dată în ani de zile am văzut-o pe Irina luptând pentru ea însăși – și pentru mine.

Acum lucrurile nu sunt simple. Radu încă încearcă să controleze totul, dar Irina știe că are sprijinul meu și al surorii mele. Încet-încet începe să-și recapete curajul și demnitatea.

Mă uit la Mara cum se joacă pe covor și mă întreb: câte mame și bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte femei sunt izolate sub pretextul „intimității” sau „liniștii”? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Ajunge!”?