Cheia care deschide tot, dar nu și încrederea: Când am găsit-o pe soacra mea în dulapul meu

— Ce faci aici?! am strigat, cu mâinile tremurând, când am deschis ușa dormitorului și am văzut-o pe doamna Mariana, mama lui Vlad, scotocind printre rochiile mele. Avea cheia de rezervă pe care i-o dădusem cu ani în urmă, „pentru urgențe”, dar niciodată nu mi-am imaginat că urgența ar putea fi curiozitatea ei. S-a întors spre mine, cu o bluză de-a mea în mână, și a încercat să zâmbească stânjenită.

— Vai, Ilinca, nu voiam să te sperii… doar… voiam să văd dacă ai nevoie de ajutor la ordine. Știi cum e, la casa omului mereu e ceva de făcut.

M-am simțit invadată. Nu era prima dată când simțeam că spațiul meu nu-mi mai aparține de când m-am măritat cu Vlad, dar niciodată nu fusese atât de clar. Am închis ușa încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu cred că am nevoie de ajutor, mulțumesc. Te rog să ieși din camera mea.

A ieșit fără să protesteze, dar privirea ei spunea tot: „Nu înțelegi cât de mult mă sacrific pentru voi.”

Când Vlad a venit acasă, i-am povestit totul. S-a uitat la mine ca și cum aș fi exagerat.

— Ilinca, e mama… poate doar voia să te ajute. Nu trebuie să faci din asta o tragedie.

— Nu e vorba doar de haine! E vorba că nu mai am niciun colț doar al meu! Tu știi că ea intră aici când vrea? Și tu nu vezi nimic rău în asta?

Vlad a oftat și a dat din umeri. Pentru el, era normal ca mama să aibă cheia casei noastre. Pentru mine, era începutul sfârșitului liniștii mele.

În zilele următoare, am început să observ tot mai multe lucruri care nu erau la locul lor: o cutie cu bijuterii mutată, un jurnal răsfoit, parfumuri schimbate între ele. Am simțit că mă sufoc. Am încercat să-i spun Marianei că nu e în regulă ce face.

— Draga mea, tu nu ai copii încă. Când o să ai, o să înțelegi. Eu doar vreau să vă fie bine. Dacă nu mă implic eu, cine?

Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic că „binele” ei mă face să mă simt străină în propria casă? Am început să evit să stau acasă singură, mereu cu frica că o voi găsi din nou cotrobăind printre lucrurile mele.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad — el spunându-mi că sunt prea sensibilă, eu acuzându-l că nu mă apără — am decis să schimb yala de la ușă. A doua zi dimineață, Mariana a venit ca de obicei și a sunat insistent la ușă. Când i-am deschis, m-a privit ca pe un dușman.

— Ce-ai făcut cu cheia mea?

— Am schimbat yala. De azi înainte, dacă vrei să intri, te rog să mă anunți înainte.

A izbucnit într-un plâns teatral și l-a sunat imediat pe Vlad. El a venit acasă furios:

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?

— Pentru că nu mai suport! Nu mai pot trăi cu sentimentul că oricând cineva poate intra peste mine! E casa noastră, Vlad! A noastră!

A urmat o perioadă rece între noi. Vlad mergea des la mama lui, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele îmi spuneau că am făcut bine, dar vocea Marianei răsuna mereu în mintea mea: „Când o să ai copii, o să înțelegi.”

Într-o zi, am găsit pe masă o scrisoare de la ea:

„Ilinca,
Nu vreau să fiu o povară pentru voi. Dacă prezența mea vă deranjează atât de tare, promit că nu voi mai veni neanunțată. Dar să știi că tot ce fac e din dragoste pentru fiul meu și pentru tine. Poate într-o zi vei înțelege.”

Am plâns citind-o. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea dură. Dar apoi mi-am amintit cât de mică și neputincioasă m-am simțit când mi-am găsit viața răscolită fără permisiune.

Au trecut luni până când lucrurile s-au așezat cât de cât. Vlad a început să vadă și el cât de mult contează intimitatea pentru mine. Mariana vine acum doar când e invitată și încearcă să respecte limitele pe care le-am impus.

Dar rana neîncrederii rămâne. Mă întreb adesea: oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și pacea familiei extinse? Unde se termină dragostea și începe controlul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?