Cinci Ani de Povară: Strigătul Meu de Ajutor

— Vlad, nu mai pot. Chiar nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el cum stătea tolănit pe canapea, cu ochii în telefon.

Era o seară de marți, una ca oricare alta, dar pentru mine era momentul în care simțeam că mă sufoc. Mă întorsesem de la serviciu după zece ore de muncă, cu sacoșele pline și sufletul gol. În bucătărie, vasele nespălate de ieri mă priveau acuzator. Pe masă, facturile se adunaseră ca niște sentințe.

— Ce s-a întâmplat, Irina? a întrebat el, fără să-și ridice privirea.

— Ce s-a întâmplat? Vlad, de cinci ani plătesc totul singură! Chiria, mâncarea, hainele pentru Mara… totul! Tu vii acasă, mănânci, dormi și… atât. Nu ți se pare că e nedrept?

A tăcut. Pentru prima dată în mult timp, tăcerea lui nu era doar indiferență, ci parcă o recunoaștere a vinovăției. Mara, fetița lui din prima căsătorie, era în camera ei și asculta muzică la căști. Nu voiam să audă discuția noastră, dar știam că simte tensiunea.

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram convinsă că viața mea va fi altfel. El era matur, trecut printr-un divorț dureros, părea că știe ce vrea. Eu aveam 28 de ani și visam la o familie adevărată. După câteva luni de relație, s-a mutat la mine. Mi-a spus că are nevoie de liniște și stabilitate pentru Mara. Am acceptat fără să clipesc.

La început, am crezut că e normal să-l ajut. Își pierduse locul de muncă după divorț și părea rătăcit. I-am spus că nu contează banii, că important e să fim împreună. Dar lunile au trecut și Vlad nu a făcut niciun efort să-și găsească un job stabil. Când a început să lucreze la o firmă de construcții, salariul lui mergea direct la fosta soție pentru pensia alimentară. Restul îl cheltuia pe lucruri mărunte: țigări, cafea, ieșiri cu prietenii.

— Știi foarte bine că nu-mi rămâne nimic după ce plătesc pensia pentru Mara! a ridicat el tonul acum.

— Dar noi? Noi cu ce trăim? Eu cu ce trăiesc? Nu vezi că nu mai pot?

Mi-au dat lacrimile. Nu voiam să plâng în fața lui, dar simțeam cum mă prăbușesc sub greutatea anilor de sacrificiu. Prietenele mele îmi spuneau mereu: „Irina, nu e normal! Nu ești mama lui!” Dar eu îi găseam mereu scuze: „E greu după un divorț”, „Are nevoie de timp”, „Mara are nevoie de tată”.

Mama mea m-a întrebat într-o zi:

— Irina, tu ești fericită?

N-am știut ce să-i răspund. M-am mințit singură ani la rând că sunt. Când mergeam la cumpărături și trebuia să aleg între lapte și detergent pentru că nu-mi ajungeau banii până la salariu, îmi spuneam că e doar o perioadă grea. Când Vlad îmi spunea „Lasă că o să fie bine”, îl credeam.

Dar azi nu mai pot. Azi am simțit că dacă nu spun ceva, mă pierd pe mine însămi.

— Vlad, te rog… Am nevoie să contribui și tu la cheltuieli. Nu mai pot singură. Dacă nu poți să aduci bani în casă, măcar ajută-mă cu altceva! Să gătești, să faci curat… orice!

A oftat adânc și s-a ridicat de pe canapea. Pentru prima dată în cinci ani l-am văzut nesigur.

— Irina… nu știu dacă pot…

— Atunci spune-mi: ce rost mai are să fim împreună? am întrebat eu cu voce joasă.

A ieșit din cameră fără să răspundă. Am rămas singură cu gândurile mele și cu Mara care a venit tiptil lângă mine.

— E vina mea? a șoptit ea.

Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

Nu știu ce va fi mâine. Poate Vlad va pleca sau poate va încerca să se schimbe. Dar știu sigur că azi am făcut primul pas spre mine însămi. Am cerut ajutorul pe care îl meritam demult.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea și demnitatea pentru o iubire care nu ne mai hrănește sufletul?