Credeam că mă înșală cu o tânără. Dar el… s-a întors la fosta lui, după 25 de ani

— De ce ai telefonul pe silențios și iar te-ai schimbat de două ori înainte să ieși? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Radu s-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care nu-i mai recunoșteam. — Nu începe iar, Livia, mi-a spus scurt, trântind ușa după el.

Așa începeau serile mele de luni bune. Fiecare plecare a lui era o rană nouă. Fiecare întoarcere târzie, fiecare miros străin de parfum bărbătesc, fiecare cămașă nouă îmi dădeau fiori. Îl urmăream cu privirea când își verifica telefonul pe ascuns, când primea notificări și le ignora ostentativ. Prietenele mele râdeau amar: „Sigur are una tânără, de la sală sau de la birou. Așa fac toți după 45 de ani.”

Nu eram geloasă din fire, dar ceva se schimbase între noi. Radu nu mai era prezent nici când era acasă. Vorbea puțin, mânca în grabă, iar când încercam să deschid subiectul, ridica din umeri și se retrăgea în biroul lui. Am început să-l urmăresc fără să vreau: îi verificam buzunarele, îi miroseam hainele, îi citeam mesajele când adormea. Nimic concret. Doar frânturi: un „ne vedem mâine”, un „mi-a fost dor”, un emoticon cu o inimioară.

Într-o seară, când s-a întors târziu și a intrat direct la duș, am simțit că nu mai pot. M-am uitat la mine în oglindă: riduri fine la ochi, părul prins la repezeală, un halat vechi. M-am gândit la anii noștri împreună: douăzeci și trei de ani de căsnicie, o fată la facultate, rate la bancă și vacanțe la mare cu mașina noastră veche. Unde greșisem?

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să-l confrunt. — Radu, trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Simt că nu mai suntem o familie. Tu ești mereu absent, mereu cu gândul în altă parte. Dacă ai pe altcineva, spune-mi!

A tăcut mult timp. Apoi a oftat și s-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să mă protejeze de ceva dureros. — Nu e ceea ce crezi tu… Livia, nu e o fată tânără. Nu e nimeni de la muncă sau de la sală.

— Atunci cine? am întrebat aproape urlând.

— E… e Simona.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Simona? Fosta lui iubită din liceu? Femeia despre care îmi povestise că l-a rănit cel mai tare? — Cum adică? De unde până unde?

— Ne-am întâlnit întâmplător la un congres. Am vorbit… și am realizat că sentimentele nu au dispărut niciodată complet. Nu știu ce să fac. Sunt confuz.

Am izbucnit în plâns. Toată furia mea s-a transformat într-o durere surdă. Nu era vorba despre o aventură trecătoare cu o fată de douăzeci de ani, ci despre ceva mult mai profund: o iubire veche, care nu murise niciodată.

Zilele următoare au fost un coșmar. M-am simțit umilită și trădată nu doar ca femeie, ci ca parteneră de viață. Am început să mă întreb dacă toți anii noștri împreună au fost doar o paranteză între două iubiri adevărate ale lui Radu.

Fiica noastră, Mara, a simțit tensiunea din casă și m-a întrebat într-o seară: — Mama, ce se întâmplă? Tata e tot mai distant…

Nu am putut să-i spun adevărul. I-am spus doar că uneori oamenii mari au probleme pe care copiii nu le pot înțelege încă.

Radu a început să lipsească tot mai des de acasă. Îmi spunea că are ședințe târzii sau proiecte urgente. Într-o zi am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare: „Livia, am nevoie de timp să-mi dau seama ce simt cu adevărat. Nu vreau să te rănesc mai mult decât am făcut-o deja.”

Am rămas singură cu Mara și cu toate întrebările care mă măcinau: unde greșisem? De ce nu am fost suficientă? Cum poți lupta cu o iubire care a supraviețuit unui sfert de secol?

Mama mea a venit într-o seară să mă vadă și m-a găsit plângând în bucătărie. — Draga mea, bărbații nu uită niciodată prima iubire… Dar tu trebuie să ai grijă de tine și de copilul tău.

Am început să merg la psiholog și să vorbesc despre fricile mele: frica de singurătate, frica de a fi părăsită pentru cineva din trecutul lui Radu. Am descoperit că nu sunt singura femeie care trăiește această dramă: multe dintre prietenele mele au trecut prin despărțiri neașteptate după 40 de ani.

După două luni de absență, Radu s-a întors acasă pentru o discuție finală. — Livia, nu pot șterge tot ce am trăit împreună. Dar nici nu pot ignora ceea ce simt pentru Simona. Am nevoie să fiu sincer cu mine însumi.

L-am privit lung și am simțit că nu mai am nimic de spus. Poate că iubirea noastră s-a terminat demult și doar obișnuința ne-a ținut împreună.

Acum încerc să-mi reconstruiesc viața fără el. Seara mă uit la Mara cum citește pe canapea și mă întreb dacă va putea avea vreodată încredere într-un bărbat după ce a văzut cum s-a destrămat familia noastră.

Oare cât valorează anii petrecuți împreună dacă inima celuilalt rămâne mereu prinsă în trecut? Voi ați putea ierta o astfel de trădare sau ați merge mai departe?