De la prietene la rivale: Cum nunta fiului meu a destrămat familia noastră

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Mariana! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam buchetul de trandafiri albi strâns la piept. Era deja trecut de miezul nopții, iar sala de evenimente răsuna încă de muzică și râsete, dar pentru mine totul se oprise. În fața mea, Mariana, cea mai bună prietenă a mea din liceu, mă privea cu ochii umezi, dar cu bărbia ridicată sfidător.

— Nu eu am început, Livia! Tu ai fost cea care a vrut să controleze totul! Ai uitat că e nunta lui Vlad, nu a ta?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Vlad era fiul meu unic, lumina ochilor mei. Îl crescusem singură după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Mariana fusese mereu lângă mine — la fiecare aniversare, la fiecare Crăciun trist, la fiecare boală sau necaz. Dar acum, în cea mai importantă zi din viața mea și a lui Vlad, simțeam că pierd tot.

Totul a început cu câteva luni înainte de nuntă. Vlad o ceruse pe Ana, o fată liniștită și blândă din orașul nostru mic. Eu eram în extaz — visam la o nuntă ca-n povești, cu toată familia și prietenii aproape. Mariana s-a oferit să mă ajute cu organizarea. „Suntem ca două surori”, spunea ea mereu. Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să simt că Mariana se implică prea mult. Îi dădea Anei sfaturi despre rochie, despre meniu, despre invitați — și Ana o asculta mai mult pe ea decât pe mine.

— Livia, nu te supăra, dar cred că Mariana are dreptate, mi-a spus Ana într-o seară când discutam despre aranjamentele florale. Am simțit un junghi în piept. Cum adică are dreptate? Eu sunt mama mirelui! Eu știu cel mai bine ce i-ar plăcea lui Vlad!

În ziua nunții, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Mariana era peste tot: aranja mesele, verifica muzica, îi șoptea Anei la ureche. Când am văzut-o pe Ana ieșind din cameră cu voalul prins greșit — exact cum îi spusese Mariana să-l poarte — nu m-am mai putut abține.

— De ce nu mă asculți? am izbucnit la Ana. E nunta ta și a lui Vlad, dar eu sunt mama lui! Măcar atât merit!

Ana a izbucnit în plâns și s-a refugiat în brațele Marianei. Atunci am simțit că pierd tot: fiul meu, nora mea și prietena mea cea mai bună.

Seara a continuat ca într-un vis urât. La masă, rudele șușoteau despre „scandalul dintre Livia și Mariana”. Vlad m-a tras deoparte:

— Mamă, te rog… Nu strica ziua asta. E important pentru mine.

Am vrut să-i spun cât de mult îl iubesc și cât de greu mi-e să-l văd crescând și alegând alt drum. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

După nuntă, totul s-a destrămat rapid. Vlad și Ana s-au mutat la București și mă sunau tot mai rar. Mariana nu mi-a mai răspuns la telefon. La magazinul din cartier lumea mă privea cu milă sau curiozitate:

— Ai auzit ce s-a întâmplat la nunta Liviei? S-au certat ca la ușa cortului!

Singura mea alinare era sora mea mai mică, Ioana. Dar nici ea nu știa ce să-mi spună:

— Poate ai exagerat puțin… Poate trebuia să-i lași pe ei să decidă.

M-am simțit trădată din toate părțile. Într-o seară ploioasă de noiembrie am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, te rog să nu o mai cauți pe Mariana. Ne-ai făcut destul rău.”

Am plâns ore întregi. Am recitit mesajul de zeci de ori. Cum ajunsesem aici? Cum se transformase cea mai frumoasă zi într-un coșmar?

Au trecut luni de atunci. Casa e goală și tăcută. Pozele de la nuntă stau ascunse într-un sertar; nu pot să le privesc fără să simt un nod în gât. Uneori mă gândesc să-i scriu Marianei sau Anei, să le cer iertare… dar apoi mândria mă oprește.

Într-o duminică dimineață am văzut-o pe Mariana la biserică. S-a uitat spre mine preț de o secundă — ochii ei erau reci ca gheața. Am vrut să mă apropii, dar ea s-a întors brusc și a plecat.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea de mamă poate fi prea sufocantă? Prietenia adevărată rezistă oricărei furtuni sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?

Poate că fiecare dintre noi are partea ei de vină… Dar oare voi reuși vreodată să-mi recuperez familia și prietena pierdută? Sau unele lucruri sunt menite să rămână doar amintiri dureroase?