Din cenușa speranței: Povestea Magdei care a învățat să trăiască din nou

— Nu mai pot, Magda! Nu mai pot să trăiesc așa, cu ochii lumii pe noi, cu mama care mă întreabă în fiecare duminică „Când ne dai și tu un nepoțel?” — vocea lui Radu răsuna ca o sentință în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu mirosul amar al sfârșitului.

Am rămas cu mâna pe cana fierbinte, simțind cum tot sângele mi se scurge din obraji. Îl priveam și nu-l mai recunoșteam. Radu, omul care îmi promisese că va fi lângă mine „la bine și la greu”, acum era doar o umbră a bărbatului pe care îl iubisem. Ochii lui erau plini de reproș și oboseală, iar între noi se așternuse o tăcere grea, ca o pătură udă.

— Și ce vrei să fac? Să dispar? Să mă fac nevăzută doar pentru că nu pot să… — vocea mi s-a frânt înainte să pot rosti cuvântul „nasc”.

— Nu știu, Magda. Poate că așa ar fi mai bine pentru amândoi. Eu nu mai pot. — Și-a luat geaca de pe cuier și a ieșit, trântind ușa.

Așa a început sfârșitul. Într-o seară de februarie, când afară ningea mocnit și orașul părea că doarme sub o pătură groasă de zăpadă, eu am rămas singură într-un apartament care nu-mi mai aparținea. În următoarele zile, Radu a venit doar ca să-și ia hainele și câteva acte. Nu a mai spus nimic. Nici măcar la despărțire nu m-a privit în ochi.

Mama mea, Viorica, când a aflat, a oftat adânc și a spus doar atât:

— Ți-am zis eu că bărbații nu stau lângă o femeie care nu poate face copii. Ce-ai crezut, că dragostea ține loc de familie?

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea acestor cuvinte. Tata nici nu a vrut să discute despre asta. Sora mea mai mică, Irina, mi-a trimis un mesaj sec: „O să fie bine”. Nimeni nu m-a întrebat cum mă simt sau dacă am nevoie de ajutor.

Zilele s-au scurs una după alta, toate la fel. Mergeam la serviciu ca un automat. Lucram ca bibliotecară la liceul din oraș — un oraș mic din Moldova, unde toată lumea știe totul despre toți. Colegele șușoteau pe la colțuri:

— Săraca Magda… O fi blestemată? Sau poate Radu avea pe alta?

M-am închis în mine. Nu mai ieșeam nicăieri după program. Mâncam puțin, dormeam prost și mă uitam ore întregi pe pereți. Într-o zi, am găsit într-un sertar poza noastră de la nuntă. Am rupt-o în bucăți mici și am plâns până am adormit cu capul pe masă.

Într-o sâmbătă dimineață, când soarele abia răsărise, am primit un telefon neașteptat.

— Magda? Sunt doamna Stanciu de la Centrul de voluntariat. Știu că ai trecut printr-o perioadă grea… Avem nevoie de cineva care să citească povești copiilor de la orfelinat. Te-ar interesa?

Am ezitat. Nu știam dacă sunt în stare să stau printre copii fără să mă prăbușesc. Dar ceva din vocea ei caldă m-a făcut să accept.

Prima zi la orfelinat a fost un coșmar. Copiii mă priveau curioși, iar eu simțeam că fiecare zâmbet al lor îmi rupe inima în două. Dar apoi am cunoscut-o pe Ana, o fetiță slabă cu ochi mari și negri.

— Tu ai mamă? — m-a întrebat ea într-o zi.

— Da… dar nu prea vorbim.

— Și eu am mamă, dar nu vine niciodată să mă vadă.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât. Am luat-o în brațe și am știut că nu sunt singură în durerea mea.

Cu timpul, copiii au început să mă caute. Citeam împreună povești despre lumi magice și eroi curajoși. Încet-încet, am început să simt din nou gustul vieții. Am legat prietenii cu alte voluntare — Mariana, o femeie trecută printr-un divorț urât; Lenuța, care își crescuse singură cei doi băieți după ce soțul plecase la muncă în Italia și nu se mai întorsese niciodată.

Într-o zi, la bibliotecă a venit Radu. Era cu o femeie blondă și râdeau împreună. M-a salutat scurt, iar eu am simțit un junghi în piept. Dar pentru prima dată nu am plâns după el. Am simțit doar o ușoară tristețe și apoi… nimic.

Seara aceea am petrecut-o cu Ana la orfelinat. I-am citit povestea preferată și ea mi-a spus:

— Dacă ai fi mama mea, n-aș mai plânge niciodată.

Am zâmbit printre lacrimi și i-am promis că voi veni mereu să-i citesc povești.

Au trecut luni de zile. Am început să mă simt din nou om. Am aplicat pentru un post de coordonator la Centrul de voluntariat și l-am obținut. Am început să organizez ateliere pentru copii și femei aflate în situații dificile. Am cunoscut oameni noi, am legat prietenii adevărate.

Familia mea încă nu mă înțelege pe deplin. Mama încă oftează când vede copii mici pe stradă și tata schimbă subiectul când vine vorba despre mine. Dar Irina a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Ești mai puternică decât credeam. Poate că n-ai copii ai tăi, dar ai schimbat viața atâtor copii aici.

Nu știu dacă rana din sufletul meu se va vindeca vreodată complet. Uneori încă mă doare când văd mame cu copii lor în parc sau când aud întrebarea „Tu când faci un copil?”. Dar acum știu că valoarea mea nu stă într-un test de sarcină pozitiv sau într-un certificat de căsătorie.

M-am ridicat din cenușa propriei mele vieți și am găsit sens acolo unde nu credeam că există.

Oare câte femei ca mine trăiesc în tăcere rușinea și durerea? Oare cât timp vom mai judeca valoarea unei femei după câți copii are? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…