După moartea lui Viorel, copiii lui m-au dat afară: Cum am învățat să respir din nou

— Nu poți să faci asta, Sorina! E casa tatălui meu, nu a ta!
Vocea Ancăi răsuna în holul rece, iar ochii ei mă priveau cu o ură pe care nu o mai văzusem niciodată. Mâinile îmi tremurau în timp ce încercam să-mi adun câteva haine într-o pungă de plastic. Ploua cu găleata afară, iar umbrele copacilor băteau în geam ca niște degete acuzatoare.
— Am fost soția lui Viorel zece ani… am avut grijă de el până în ultima clipă, am încercat să vă fiu aproape…
— Nu ne interesează! Tata a murit, iar tu nu ai niciun drept aici!
Radu, fratele Ancăi, stătea cu brațele încrucișate lângă ușă. Nu mă privea. Parcă îi era rușine, dar nu destul cât să mă oprească.
Am ieșit în ploaie cu sufletul zdrobit și cu o singură pungă în mână. Zece ani de viață reduși la câteva haine și două fotografii cu Viorel. M-am oprit sub un felinar și am izbucnit în plâns. Nu aveam unde să merg. Părinții mei muriseră demult, iar prietenii mei se risipiseră ca frunzele toamna după ce m-am măritat cu Viorel.

Am stat pe o bancă în parc până dimineața. Îmi era frig și foame, dar cel mai tare mă durea trădarea. Îmi repetam în minte fiecare moment petrecut cu copiii lui Viorel: cum le făceam prăjituri de Crăciun, cum îi duceam la școală când erau bolnavi, cum îi ascultam când aveau necazuri. Totul părea șters cu buretele.

A doua zi am sunat-o pe Lidia, singura mea prietenă rămasă din facultate. A venit imediat, cu ochii roșii de somn și cu o cafea caldă.
— Sorina, nu pot să cred… Cum au putut?
— Nici eu nu pot să cred… Dar nu am unde să merg.
— Stai la mine cât vrei. Nu e mult loc, dar ne descurcăm.

Am locuit la Lidia aproape două luni. Dormeam pe canapea și încercam să-mi găsesc un rost. În fiecare zi mă trezeam cu un nod în gât și cu senzația că nu mai contez pentru nimeni. Îmi căutam de lucru, dar la 34 de ani și fără experiență recentă era greu. Trimiteam CV-uri peste tot, dar răspunsurile întârziau sau nu veneau deloc.

Într-o zi, Lidia mi-a spus:
— Sorina, trebuie să ieși din casă. Hai cu mine la bibliotecă, poate găsești ceva interesant.
Am acceptat fără chef. La bibliotecă am întâlnit-o pe doamna Maria, o femeie în vârstă care citea ziare vechi.
— Te-am văzut aici de câteva ori… Ești bine?
Nu știu ce m-a făcut să-i spun povestea mea. Poate felul blând în care mă privea sau poate doar aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu mă judeca.
— Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător acum mulți ani. Dar viața nu se termină când te dau alții afară din ea. Uneori abia atunci începe.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să merg mai des la bibliotecă și să vorbesc cu doamna Maria. Ea m-a pus în legătură cu o fundație care ajuta femei aflate în dificultate. Acolo am cunoscut-o pe Ioana, o mamă singură care lucra ca îngrijitoare la un azil de bătrâni.
— Au nevoie mereu de oameni serioși acolo. Nu e ușor, dar poate te ajută să-ți revii pe picioare.

Am acceptat postul de infirmieră la azil. Primele zile au fost cumplite: mirosul greu, bătrânii triști, poveștile lor despre copii care nu-i mai vizitau niciodată… Dar încet-încet am început să simt că fac ceva bun. O bătrânică pe nume Elena mi-a spus într-o zi:
— Ești ca o rază de soare aici, draga mea! Să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu meriți să fii fericită!

Cu banii câștigați mi-am găsit o garsonieră micuță la marginea orașului. Era modestă, dar era a mea. În fiecare seară aprindeam o lumânare pentru Viorel și îi povesteam ce făcusem peste zi. Încet-încet am început să simt că trăiesc din nou.

Într-o zi am primit un plic de la Anca și Radu. Erau actele casei și o scrisoare scurtă:
„Ne pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Am fost nedrepți cu tine. Tata te-a iubit mult.”
Nu am plâns când am citit scrisoarea. Doar am simțit că o povară imensă mi s-a luat de pe suflet.

Acum, după aproape doi ani de la acea noapte ploioasă, mă uit în oglindă și abia mă recunosc: sunt mai puternică decât am crezut vreodată că pot fi. Am prieteni noi, un rost al meu și chiar curajul de a visa din nou.

Mă întreb uneori: câți dintre noi au fost dați afară din viețile altora fără milă? Și câți au reușit să-și construiască propriul drum din cenușa trecutului? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să creadă că există mereu un nou început.