După treizeci de ani, sub același acoperiș: O trădare neașteptată

— Nu pot să cred… Viorel, tu chiar ești tu? M-am oprit în mijlocul parcării, cu sacoșa de cumpărături aproape scăpată din mână. Era duminică, după slujbă, și tot ce voiam era să ajung acasă, să pregătesc masa și să ne uităm la serialul nostru preferat. Dar imaginea aceea, cu Viorel al meu, soțul meu de peste treizeci de ani, sărutând o femeie blondă, necunoscută, lângă mașina noastră veche, m-a lovit ca un trăsnet.

Nu știu cât am stat nemișcată. Poate câteva secunde, poate o veșnicie. Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji și cum tot ce credeam că știu despre viața mea se destramă. Viorel s-a desprins de femeia aceea și m-a văzut. Ochii lui s-au mărit de spaimă și rușine. A venit spre mine, bâlbâindu-se:

— Maria… nu e ce crezi…

Am râs amar. Nu e ce cred? Ce altceva putea fi? Am lăsat sacoșa jos și am pornit spre casă pe jos, ignorându-l când m-a strigat. Pașii mei răsunau goi pe asfaltul rece. În minte mi se derulau toate diminețile liniștite, toate serile cu ceai și discuții banale despre facturi sau vreme. Toate aniversările noastre, toate Crăciunurile cu copiii – Andreea și Radu – care acum erau mari și plecați la casele lor.

Acasă, am stat pe marginea patului și am privit peretele gol. M-am întrebat unde am greșit. Oare când a început să se stingă între noi? Sau poate niciodată nu a fost cu adevărat aprins? Am auzit cheia în ușă și pașii lui Viorel pe hol.

— Maria, te rog… ascultă-mă!

Nu am răspuns. El s-a așezat lângă mine, cu mâinile tremurânde.

— Nu știu cum s-a ajuns aici. E doar cineva de la serviciu… Am fost slab. Nici nu știu ce să spun. Nu vreau să te pierd.

L-am privit pentru prima dată cu adevărat după mult timp. Era bătrânit, obosit, cu riduri adânci pe frunte. Mi-am dat seama că nici eu nu mai sunt tânăra care râdea la glumele lui proaste sau care îi pregătea prăjitura preferată fără să ofteze.

— De ce? am întrebat încet.

A tăcut mult timp.

— M-am simțit invizibil. Parcă nu mai existam pentru tine. Copiii au plecat, tu ai grijile tale… Eu am rămas gol.

M-a durut răspunsul lui mai tare decât trădarea însăși. Pentru că avea dreptate. Și eu mă simțisem singură, dar nu am avut curajul să spun nimic. Ne-am ascuns fiecare în rutina noastră, în tăcerile noastre lungi.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului sau poate al unui nou început. Zilele următoare au fost un chin: Viorel încerca să repare ceva ce părea iremediabil stricat; eu oscilam între furie și dorința de a da timpul înapoi. Andreea m-a sunat și i-am spus totul printre lacrimi.

— Mamă, nu-l ierta doar ca să nu fii singură! Dar nici nu-l alunga dacă încă îl iubești.

Radu a venit acasă într-un weekend și l-a privit pe Viorel cu o răceală pe care nu i-o știam.

— Tată, ai distrus tot ce era frumos la noi…

Viorel a plâns atunci pentru prima dată în fața copiilor noștri. Eu am simțit că mă sufoc.

Au trecut luni de atunci. Am mers la consiliere de cuplu – la insistențele Andreei – dar fiecare ședință era ca o rană deschisă. Am aflat lucruri despre Viorel pe care nu le știam: cât de mult se temea de bătrânețe, cât de mult îl apăsa sentimentul că nu mai contează pentru nimeni.

Dar am aflat și despre mine: cât de mult m-am ascuns în spatele rolului de mamă și gospodină, uitând să fiu femeie, uitând să fiu parteneră.

Într-o seară ploioasă, după o ceartă lungă despre nimicuri – cine uitase să plătească lumina, cine nu a cumpărat pâine – Viorel a spus:

— Poate ar trebui să ne despărțim. Poate merităm amândoi ceva mai mult decât tăcerea asta apăsătoare.

Am plâns toată noaptea. Dimineața m-am privit în oglindă: ochii umflați, părul alb răvășit. Dar în sufletul meu era liniște pentru prima dată după mult timp. Poate chiar meritam ceva mai mult.

Am decis să luăm o pauză. Viorel s-a mutat la sora lui din cartierul vecin. Casa era goală fără el, dar și mai goală fusese când eram împreună și nu ne mai vedeam cu adevărat.

Andreea m-a vizitat des și mi-a spus:

— Mamă, ai dreptul să fii fericită! Nu ești doar soție sau mamă. Ești Maria!

Am început să ies la plimbări lungi prin parc, să citesc cărți pe care le abandonasem de ani buni, să merg la cafea cu vecina Ileana – care mi-a povestit că și ea a trecut printr-o trădare asemănătoare acum zece ani.

Viorel îmi scria mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Mi-e dor de tine.” Uneori îi răspundeam, alteori nu aveam putere.

După șase luni ne-am întâlnit la ziua lui Radu. Ne-am privit ca doi străini care împart un trecut comun. Am vorbit despre copii, despre vreme, despre nimicuri. Dar undeva în privirea lui era o umbră de regret și poate puțină speranță.

Nu știu dacă vom mai fi vreodată împreună ca înainte. Poate nici nu trebuie. Poate viața are altceva pregătit pentru mine – sau pentru noi doi separat.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim ani întregi lângă cineva fără să-l mai vedem cu adevărat? Câte căsnicii se destramă în tăcere înainte ca trădarea să le scoată la lumină?

Poate că adevărata întrebare este: avem curajul să ne recunoaștem singurătatea înainte să fie prea târziu?