Experimentul care ne-a arătat limita: Povestea mea cu Irina

— Nu mai pot, Vlad! Nu vezi că totul cade pe mine?
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate ale lui Darius. Era trecut de ora zece seara, iar eu, cu ochii în laptop, încercam să termin un raport pentru serviciu. Am ridicat privirea spre ea, obosit și iritat.
— Și eu muncesc, Irina! Nu e ca și cum stau degeaba toată ziua.
Ea a oftat adânc, s-a aplecat să adune o mașinuță de pe jos și a ieșit din cameră fără să mai spună nimic.

Așa începe povestea mea. Sunt Vlad, am 34 de ani, și după șapte ani de căsnicie cu Irina și trei ani de când a venit pe lume Darius, simt că nu mai știu cine suntem. În fiecare zi mă trezesc devreme, alerg la serviciu, încerc să aduc bani acasă, iar când ajung seara, găsesc o casă în haos și o soție tot mai absentă. Mă simt prins într-o capcană: orice aș face, nu e suficient.

Într-o seară, după ce Irina a adormit pe canapea cu Darius în brațe, m-am uitat în jur: vase murdare, haine aruncate peste tot, jucării peste tot. M-am întrebat: oare chiar fac eu atât de mult? Sau doar mi se pare? Atunci mi-a venit ideea: dacă nu mai fac nimic? Dacă las totul pe loc și văd ce se întâmplă?

A doua zi am început experimentul meu. Nu am mai strâns masa după micul dejun. Am lăsat hainele murdare unde le-am dat jos. Nu am mai spălat vasele seara. Am vrut să văd cât rezistăm așa. Primele două zile nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Irina părea la fel de obosită și absentă ca înainte. Darius era fericit că avea mai multe jucării la îndemână.

Dar după patru zile, atmosfera s-a schimbat. Irina a început să ridice tonul din orice. Sâmbătă dimineața, când am deschis ochii, am găsit-o plângând în bucătărie.

— Vlad, nu mai pot! De ce nu mă ajuți? De ce trebuie să fac eu totul?

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins.

— Tu nici măcar nu vezi cât mă zbat! Crezi că dacă stai la serviciu toată ziua ai scăpat? Știi cât e de greu cu Darius? Știi cum e să nu ai timp nici să faci un duș?

Am vrut să-i spun despre experimentul meu, dar m-am oprit. Ce rost avea? Poate chiar exagerez eu…

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Darius a făcut febră și am stat amândoi lângă el până târziu. Irina era epuizată. Când copilul a adormit, s-a prăbușit pe pat și a izbucnit în plâns.

— Vlad, nu mai știu cine suntem… Parcă suntem doi străini care împart aceeași casă.

Atunci am simțit că experimentul meu a scos la iveală ceva mult mai grav decât dezordinea din casă: ne pierdusem unul pe altul. Nu mai vorbeam decât despre facturi, copil și treburi casnice. Nu mai râdeam împreună, nu mai ieșeam nicăieri.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu ea.

— Irina, trebuie să-ți spun ceva… Am încercat un fel de experiment. Am vrut să văd ce se întâmplă dacă nu mai fac nimic prin casă.

M-a privit șocată.

— Ai făcut asta intenționat?

— Da… Am vrut să văd dacă chiar fac atât de mult sau doar mi se pare. Dar cred că am greșit. M-am gândit doar la mine.

A izbucnit din nou în plâns.

— Vlad, eu am nevoie de tine! Nu de un coleg de apartament care face experimente!

Am rămas tăcuți mult timp. În cele din urmă, am început să vorbim despre ce ne doare cu adevărat: despre oboseală, despre frica de a nu fi părinți buni, despre lipsa timpului pentru noi doi.

În următoarele zile am încercat să schimbăm ceva: am făcut împreună curat în casă, am ieșit cu Darius în parc, am lăsat telefoanele deoparte seara și am stat pur și simplu de vorbă. Nu a fost ușor — certurile au continuat o vreme, dar parcă eram din nou o echipă.

Acum mă uit la Irina cum doarme liniștită lângă Darius și mă întreb: oare câte familii ajung la limita asta fără să-și dea seama? Oare câți dintre noi uităm să fim parteneri și devenim doar colegi de apartament? Poate că experimentul meu a fost o greșeală… sau poate era singura cale să ne trezim la realitate.