„Fă-ți bagajele și vino ACUM!” – Povestea mea despre cum soacra mea, doamna Viorica, a încercat să ne conducă viața
— Fă-ți bagajele și vino ACUM! Nu mai suport să văd cum vă chinuiți copilul!
Vocea doamnei Viorica răsuna în telefon atât de tare încât aproape că am scăpat mobilul din mână. Era ora 7 dimineața, iar eu abia apucasem să-mi trag sufletul după o noapte albă cu Vlad, băiețelul nostru de două luni. M-am uitat la Mihai, soțul meu, care dormea buștean lângă mine, neatins de furtuna care se abătuse deja asupra zilei noastre.
— Mamă, te rog, nu mai țipa. Vlad doarme… am șoptit, dar ea nu m-a ascultat.
— Nu mă interesează! Îl aduci la mine sau vin eu peste voi! Nu știi să crești un copil! Eu am crescut doi băieți și uite ce bărbați au ajuns!
Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt mică, incompetentă, o străină în propria casă. De când l-am născut pe Vlad, viața mea nu-mi mai aparținea. Doamna Viorica venea zilnic „să ne ajute”, dar ajutorul ei era o invazie: îmi schimba copilul după bunul plac, îmi critica laptele, îmi spunea că nu știu să-l țin în brațe. Mihai încerca să mă liniștească:
— Las-o, e bătrână, așa sunt toate mamele… Vrea doar să ajute.
Dar eu simțeam că mă sufoc. Într-o zi, după ce a plecat soacra mea trântind ușa și bombănind că „nu mă ascult niciodată”, am izbucnit:
— Mihai, nu mai pot! Simt că nu mai sunt mama lui Vlad, ci doar o dădacă pe care o controlează maică-ta!
El a oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii aceia obosiți pe care îi avea de când s-a născut copilul:
— Ce vrei să fac? Să mă cert cu ea? E mama mea…
— Dar eu cine sunt? Nu merit și eu respect? Nu merit liniște?
A urmat o tăcere grea. În zilele următoare, doamna Viorica a început să vină fără să anunțe. Intra direct cu cheia pe care i-o dăduse Mihai „ca să fie mai ușor”. Odată m-a găsit plângând în bucătărie.
— Ce-i cu tine? Nu vezi că dacă ai fi mai puternică n-ai plânge pentru orice prostie? Femeile adevărate nu plâng!
Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am început să evit oglinda, să nu-mi mai văd ochii umflați de plâns. Prietenele mele mă întrebau de ce nu ies din casă. Le mințeam că sunt obosită. Adevărul era că mi-era rușine de cât de slabă mă simțeam.
Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu, Mihai mi-a spus:
— Mama zice că ar trebui să ne mutăm la ea o vreme. Zice că acolo Vlad ar fi mai bine îngrijit.
Am simțit că mă prăbușesc.
— Mihai, dacă facem asta, eu nu mai exist! Eu nu mai sunt mama copilului meu!
El s-a ridicat nervos:
— Exagerezi! Mama vrea doar binele nostru!
A doua zi dimineață, doamna Viorica a venit cu două valize și a început să împacheteze hainele lui Vlad.
— Gata! Plecăm la mine! Aici nu se poate trăi! E dezordine, copilul plânge mereu…
Am încercat să-i iau valiza din mână:
— Nu plec nicăieri! Vlad rămâne cu mine!
S-a uitat la mine cu dispreț:
— Nu ai niciun drept! Fără Mihai și fără mine n-ai fi nimic!
Atunci am urlat:
— Ba am dreptul să fiu mama copilului meu! Și am dreptul la liniște!
Mihai a venit între noi, încercând să ne calmeze. Dar eu eram hotărâtă. Am luat telefonul și am sunat-o pe mama mea:
— Mamă, vino te rog la mine. Nu mai pot singură.
Mama a venit imediat. Când a intrat pe ușă și a văzut haosul din casă și din sufletul meu, m-a luat în brațe fără să spună nimic. Doamna Viorica s-a retras bombănind.
În acea noapte am dormit pentru prima dată liniștită după multe luni. Mama mi-a spus:
— Tu ești mama lui Vlad. Nimeni nu are dreptul să-ți ia asta.
A doua zi am avut o discuție lungă cu Mihai. I-am spus că dacă nu pune limite între noi și mama lui, nu vom putea merge mai departe ca familie. A fost greu. S-a certat cu doamna Viorica, care l-a acuzat că „și-a găsit alta mamă”. Dar încet-încet lucrurile s-au schimbat. Am pus lacăt la ușă și i-am cerut soacrei mele să ne anunțe înainte să vină. Am început să ies din nou din casă, să vorbesc cu prietenele mele despre ce simt.
Nu e ușor nici azi. Doamna Viorica încă încearcă să controleze totul prin telefoane lungi și vizite neanunțate. Dar acum știu că am dreptul la viața mea, la familia mea.
Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc același coșmar tăcut? Oare chiar putem iubi fără să ne pierdem pe noi înșine?