Fratele meu are 43 de ani, nu s-a căsătorit niciodată, iar mama are un rol pe care nu-l recunoaște

— Iar ai venit fără să-l aduci și pe Radu? a întrebat mama, cu vocea ei tăioasă, abia ce am intrat pe ușă cu sacoșa de cumpărături.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când discuția începea la fel. Am oftat și am lăsat sacoșa pe masă.

— Mamă, Radu are 43 de ani. Nu mai e copil să-l aduc eu de mână la tine.

Ea s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, reci ca gheața. — Nu pricepi, Ilinca? Dacă nu vine aici, cine știe pe unde umblă… Și iar n-a răspuns la telefon. Ce fel de om ajunge la vârsta asta fără familie?

M-am așezat pe scaun, încercând să-mi adun gândurile. De fiecare dată când încercam să vorbesc cu ea despre Radu, simțeam că mă lupt cu un zid. Un zid construit din griji, reproșuri și o dragoste sufocantă.

Radu e fratele meu mai mare cu zece ani. Mereu a fost „băiatul mamei”. Cuminte, ascultător, mereu acasă la ora stabilită. Eu eram „cea rebelă”, cea care a plecat la facultate în alt oraș și nu s-a mai întors decât în vizită. Dar Radu… el a rămas. Și-a găsit un job la o firmă de IT din Ploiești și s-a mutat la două străzi de mama. Nu s-a căsătorit niciodată. Nici măcar nu l-am văzut vreodată îndrăgostit cu adevărat.

— Poate nu vrea să se căsătorească, mamă. Poate îi e bine singur, am încercat eu timid.

Ea a ridicat din umeri, dar privirea i s-a întunecat.

— Niciun om normal nu vrea să fie singur. Tu nu vezi că ceva nu e în regulă cu el? Când era mic, era atât de vesel… Acum parcă fuge de oameni.

Am simțit un nod în gât. Știam că mama nu va recunoaște niciodată că poate are și ea o parte din vină. Când eram mici, Radu nu avea voie să iasă afară decât dacă mergeam amândoi. Dacă întârzia cinci minute, mama făcea crize de nervi. Îl suna de zece ori pe zi și acum, la 43 de ani.

Într-o zi, am decis să vorbesc direct cu Radu. L-am invitat la o cafea, într-o cafenea mică din centru.

— Ce mai faci, Radule? am întrebat eu, încercând să par relaxată.

El a zâmbit stins.

— Muncă multă… Știi cum e.

— Mamă e tot cu telefoanele?

A oftat adânc.

— Da… Dar m-am obișnuit. Dacă nu răspund, vine direct la mine acasă. Uneori mă gândesc că n-o să scap niciodată de ea.

Am simțit furia mocnind în mine.

— Dar tu… tu ce-ți dorești? Ai vrea să ai o familie?

Radu s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Nu știu dacă mai pot. Am încercat… Ți-aduci aminte de Irina? Am fost împreună doi ani. Dar mama… mereu găsea ceva de comentat: că nu gătește ca ea, că nu-i destul de atentă cu mine… Până la urmă Irina a plecat. Și după aia n-am mai avut curajul să încerc.

Mi-au dat lacrimile. Îmi venea să urlu la mama, dar știam că n-ar ajuta la nimic.

— Poate ar trebui să-i spui ce simți…

Radu a râs amar.

— Să-i spun ce? Că mi-a distrus viața? Că n-am avut curaj să iubesc pe nimeni pentru că mereu am simțit că trebuie să fiu lângă ea? Nu cred că ar înțelege vreodată.

Am rămas tăcuți câteva minute. În jurul nostru oamenii râdeau, vorbeau despre vacanțe și planuri de viitor. Noi stăteam ca doi străini într-o poveste care nu era a noastră.

În seara aceea m-am dus din nou la mama. Am găsit-o în bucătărie, făcând plăcinte cu mere.

— Mamă… trebuie să vorbim serios despre Radu.

Ea s-a oprit din frământat aluatul și m-a privit suspicioasă.

— Ce-i cu tine?

— Tu chiar nu vezi că îl sufoci? Că poate și-ar fi făcut o familie dacă nu i-ai fi controlat fiecare pas?

A izbucnit într-un plâns nervos.

— Eu? Eu am vrut doar binele lui! Dacă n-am fost eu lângă el, cine era? Tatăl vostru ne-a lăsat când erai mică! Eu am ținut casa asta!

Am simțit cum mi se rupe inima. Știam cât a suferit după tata. Dar oare suferința ei trebuia să devină povara noastră?

— Mamă… poate tocmai pentru că ai vrut să-l protejezi atât de mult, l-ai ținut pe loc. Poate ar trebui să-l lași să trăiască pentru el însuși.

A tăcut mult timp. Apoi a șoptit:

— Poate ai dreptate… Dar mi-e frică să-l pierd.

Am plecat acasă cu sufletul greu. În acea noapte l-am sunat pe Radu și i-am spus tot ce am vorbit cu mama. A doua zi mi-a scris un mesaj: „Mulțumesc că ai încercat. Poate într-o zi o să pot și eu să trăiesc altfel.”

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin cu adevărat? Oare cât curaj ne trebuie ca să rupem lanțurile invizibile ale familiei și să ne construim propriul drum?