„Îmi ești datoare” – Povestea unei fiice care nu a auzit niciodată un „iartă-mă” de la mama ei

— Nu uita să iei pâine când vii acasă, Irina! vocea mamei mele răsună din telefon, tăioasă, ca o comandă, nu ca o rugăminte. Mă opresc pe trotuarul prăfuit din cartierul nostru de blocuri cenușii, strângând telefonul în palmă. E trecut de ora șapte seara, iar eu abia am ieșit de la serviciu, cu gândul la liniștea pe care nu o voi găsi nici azi acasă.

Mă numesc Irina Popescu și am 34 de ani. De când mă știu, mama m-a tratat ca pe o responsabilitate, nu ca pe o fiică. Tatăl meu a plecat când aveam șapte ani, iar de atunci, mama, Adela, a devenit tot mai rece, tot mai distantă. Nu-mi amintesc să mă fi luat vreodată în brațe fără motiv, să-mi fi spus că mă iubește sau că e mândră de mine. În schimb, am primit mereu liste de sarcini, reproșuri și priviri tăioase.

— Irina, nu te mai plânge, viața nu e ușoară pentru nimeni! îmi spunea când eram copil și veneam acasă plângând că m-au certat colegii. — Pune mâna și învață, să nu ajungi ca mine!

Ani de zile am încercat să-i câștig aprobarea: am învățat bine, am intrat la facultate, am avut grijă să nu-i dau bătăi de cap. Dar niciodată nu a fost de ajuns. — Puteai mai bine, Irina. Alții au note mai mari. Alții au serviciu mai bun. Alții au copii deja, tu ce faci?

Acum, mama are 62 de ani și sănătatea i se șubrezește. Are diabet, probleme cu inima, iar singurătatea o apasă. Fratele meu, Radu, s-a mutat în Germania și nu mai vine decât de Crăciun. Eu am rămas aici, în București, aproape de ea, deși uneori mă întreb de ce.

În seara asta, când intru pe ușă, o găsesc pe mama în bucătărie, cu fața încruntată, frământând aluatul pentru pâine. — Ai întârziat, iar nu ți-ai făcut timp pentru mine, spune fără să mă privească. — Am stat la serviciu peste program, îi răspund obosită. — Toți stau la serviciu, dar tot își găsesc timp pentru familie, oftează ea, apăsând cu putere coca.

Mă așez la masă, simțind cum se strânge în mine un nod vechi, familiar. — Mamă, de ce nu poți să-mi spui o dată „mulțumesc”? De ce tot timpul e ceva ce nu fac bine? întreb, cu voce joasă. Ea se oprește, mă privește scurt, apoi își întoarce privirea. — Așa e viața, Irina. Nu e timp de dulcegării. Eu te-am crescut singură, nu știi cât mi-a fost de greu.

Mă ridic brusc, simțind cum mă sufoc. — Și eu am fost acolo, mamă! Și mie mi-a fost greu! Dar niciodată nu ai vrut să vezi asta. — Nu-mi vorbi așa! strigă ea, cu o furie care mă face să tresar. — Îmi ești datoare! Dacă nu eram eu, nu ajungeai unde ești!

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. — Nu ți-am cerut niciodată nimic, mamă. Doar să mă vezi. Să mă asculți. Să mă iubești. — Nu știu să fac asta, Irina. Nu m-a învățat nimeni, spune ea, aproape șoptit, dar apoi se închide din nou în tăcerea ei de piatră.

Seara trece greu. O ajut să-și ia pastilele, îi pregătesc ceaiul, apoi mă retrag în camera mea, cu ochii în tavan. Îmi amintesc de copilărie, de serile în care o auzeam plângând în bucătărie, crezând că nu o aud. De zilele în care venea de la fabrică, obosită, cu mâinile crăpate, și nu avea răbdare nici să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Poate că și ea a fost o victimă a vieții, dar eu? Eu cu ce am greșit?

A doua zi, la serviciu, colega mea, Mihaela, mă întreabă de ce par atât de abătută. — Mama mea nu mă lasă să respir, îi spun, cu un zâmbet amar. — Mereu vrea ceva de la mine, dar niciodată nu-mi dă nimic înapoi. — Știi, Irina, și eu am avut o relație grea cu mama. Dar la un moment dat am decis să nu mai aștept scuze. Să-mi văd de viața mea, îmi spune ea, cu blândețe.

Mă gândesc la vorbele Mihaelei toată ziua. Seara, când ajung acasă, găsesc pe masă o scrisoare. E de la mama. Scrisul ei tremurat spune: „Irina, nu știu să-ți spun ce simt. Poate că am greșit. Poate că nu am știut să fiu mama de care aveai nevoie. Dar nu pot să schimb trecutul. Pot doar să sper că vei rămâne lângă mine.”

Citesc rândurile de mai multe ori, cu lacrimi în ochi. Nu e un „iartă-mă” clar, dar e tot ce poate ea să-mi dea. Mă duc în bucătărie, o găsesc privind pe geam, cu spatele la mine. — Mamă, hai să bem un ceai împreună, îi spun încet. Ea se întoarce, cu ochii umezi, și dă din cap.

Stăm la masă, în tăcere, fiecare cu gândurile ei. Poate că nu voi primi niciodată scuzele pe care le aștept. Poate că nu va fi niciodată mama de care am avut nevoie. Dar poate că pot să învăț să iert, nu pentru ea, ci pentru mine.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate, așteptând un „iartă-mă” care nu va veni niciodată? Oare putem merge mai departe fără să primim ceea ce credem că ni se cuvine?