În bucătăria soacrei mele am aflat că toată căsnicia mea a fost o minciună

— Nu-i așa, Gabi, că tu nici măcar nu știi să faci sarmale?
Vocea soacrei mele, doamna Lidia, a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. M-am oprit din tocat ceapa și am ridicat privirea spre ea, încercând să-mi ascund iritarea. Gabi, soțul meu, stătea la masă cu ziarul în față, prefăcându-se că nu aude.
— Ba da, mamă, am făcut de atâtea ori cu Irina…
— Nu minți, Gabi! Niciodată n-ai pus mâna pe nimic în bucătărie!
Tonul ei era ascuțit, dar nu asta m-a deranjat cel mai tare. Ci felul în care Gabi a roșit brusc și a evitat privirea mea. În zece ani de căsnicie, nu l-am văzut niciodată atât de stânjenit.
Am simțit cum ceva se rupe în mine. O fisură mică, dar care avea să se lărgească în orele ce au urmat.

Duminicile la soacră erau mereu la fel: eu găteam cu Lidia, Gabi și tatăl lui, domnul Mircea, discutau politică la televizor. Dar în ziua aceea, totul părea straniu. Lidia mă privea insistent, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu avea curaj. La desert, când am rămas singure la bucătărie, a oftat adânc.

— Irina, tu chiar îl iubești pe Gabi?
M-a luat prin surprindere întrebarea. Am zâmbit forțat.
— Sigur că da… De ce întrebi?
— Pentru că uneori dragostea nu e de ajuns. Și pentru că…
S-a oprit și s-a uitat spre ușă.
— Pentru că ce? am întrebat eu, cu inima bătându-mi nebunește.
— Pentru că sunt lucruri pe care ar trebui să le știi despre el.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Dar înainte să apuce să spună mai mult, Gabi a intrat în bucătărie și discuția s-a întrerupt brusc.

Seara, acasă, nu mi-am putut lua gândul de la vorbele Lidiei. L-am privit pe Gabi cum se schimbă în pijama, cum își pune telefonul la încărcat și se bagă în pat lângă mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am vrut să-l întreb direct: „Ce ascunzi de mine?” Dar mi-a fost frică de răspuns.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Lidia: „Vino la mine după serviciu. Trebuie să vorbim.”

Toată ziua am fost neliniștită. La birou nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Alina, m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus că da, dar vocea mi-a tremurat.

După serviciu, am mers direct la Lidia. M-a întâmpinat cu o ceașcă de ceai și ochii roșii de plâns.

— Irina, trebuie să-ți spun adevărul despre Gabi. Nu mai pot să tac.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Ce adevăr? am șoptit.

— Gabi… el nu e omul pe care crezi că-l cunoști. Știi când v-ați mutat împreună și el spunea că are un job stabil la bancă? Ei bine… atunci tocmai fusese concediat. Și nu pentru prima dată. Are probleme cu jocurile de noroc de ani de zile. Noi am tot acoperit pentru el… Am plătit datorii, am mințit pentru el… Am sperat că se va schimba când te-a cunoscut pe tine.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine.

— Dar… el mi-a spus că totul e bine! Că suntem pe drumul cel bun! Că vrea copii!

Lidia a început să plângă.

— Știu… și mie mi-a spus la fel. Dar aseară ne-a sunat cineva să ne spună că iar are datorii la pariuri sportive. Irina, te rog… nu vreau să-ți distrug viața, dar trebuie să știi adevărul.

Am plecat de acolo ca într-un vis urât. Pe drum spre casă îmi tremurau mâinile pe volan. Cum era posibil să nu-mi fi dat seama? Seara l-am confruntat pe Gabi.

— De ce mi-ai ascuns toate astea? De ce ai mințit?

A încercat să nege la început, apoi a izbucnit:

— Pentru că mi-a fost rușine! Pentru că n-am vrut să te pierd! Pentru că tu ești singurul lucru bun din viața mea!

Am plâns amândoi în acea noapte. El mi-a promis că va merge la terapie, că va încerca să se schimbe. Dar în sufletul meu s-a instalat o neîncredere pe care nu știu dacă o voi putea vindeca vreodată.

Zilele următoare au fost un coșmar: telefoane de la recuperatori, certuri cu părinții lui Gabi, discuții interminabile despre bani și viitor. Mama mea m-a întrebat dacă nu ar fi mai bine să divorțez.

— Irina, tu meriți mai mult decât un bărbat care te minte!

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor la zece ani din viața mea.

Într-o seară, după încă o ceartă aprinsă cu Gabi despre bani și promisiuni încălcate, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat sub ploaie. M-am întrebat: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi aleg să ierte și câte aleg să plece?

Poate că dragostea nu e mereu de ajuns. Poate că uneori adevărul doare mai tare decât orice minciună.

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta o asemenea trădare sau ați lua-o de la capăt?