Între datorie și iubire: Povestea unei surori mai mari

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? Mama iar a făcut criză și eu nu știu ce să fac! — vocea Ioanei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era trecut de miezul nopții, iar blocul nostru din cartierul Titan era scufundat în liniște. Doar eu, cu telefonul lipit de ureche și cu inima bubuind, eram trează, prinsă între două lumi: cea a datoriei și cea a dorințelor mele neîmplinite.

Am crescut într-o familie în care tata a plecat când aveam 12 ani. Mama s-a prăbușit atunci, iar eu am devenit brusc adult. Îmi amintesc și acum cum îi făceam ceaiul Ioanei când avea febră, cum îi citeam povești la culcare și cum îi ascundeam adevărul despre tata. Mama era mereu obosită, mereu cu ochii roșii de plâns sau de nesomn. Eu eram stâlpul. Eu eram cea responsabilă.

Anii au trecut și nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Am terminat liceul cu note bune, dar nu am mers la facultate. Mama avea nevoie de mine acasă, Ioana era prea mică să rămână singură. Am început să lucrez la supermarketul din colț, visând în pauze la o altă viață. O viață în care să nu mă simt vinovată dacă ies la o cafea cu prietenele sau dacă mă gândesc la mine.

Acum, la 34 de ani, încă locuiesc cu mama și Ioana. Mama e bolnavă de inimă, are nevoie de supraveghere constantă. Ioana are 26 de ani și tocmai s-a mutat cu iubitul ei, Rareș, dar vine des acasă. De fiecare dată când ceva nu merge bine, mă sună pe mine. Eu trebuie să găsesc soluții, eu trebuie să fiu tare.

În seara aceea, după ce am închis telefonul cu Ioana, am mers în camera mamei. Dormea agitată, cu fața trasă și mâinile strânse pe cearceaf. M-am așezat pe marginea patului și am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Nu mai știam cine sunt fără grijile celorlalți.

A doua zi dimineață, Ioana a venit acasă. Avea ochii umflați de plâns și s-a aruncat în brațele mele.

— Maria, nu mai pot cu mama! De ce trebuie mereu să fim noi cele care renunță la tot?

Am oftat adânc.

— Pentru că nu avem de ales, Ioana. Cine altcineva să aibă grijă de ea?

— Dar tu? Tu când ai grijă de tine? — m-a întrebat ea cu voce stinsă.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am gândit la Mihai, băiatul cu care ieșisem de câteva ori și care îmi spusese că nu poate fi cu cineva care nu știe să se pună pe primul loc niciodată. M-am gândit la facultatea pe care nu am făcut-o niciodată. La visele mele mici: o excursie la munte, o zi întreagă doar pentru mine.

În zilele următoare, mama a avut o criză mai gravă. Am chemat ambulanța și am stat cu ea la spital toată noaptea. Ioana nu a venit; era la serviciu și Rareș avea nevoie de ea acasă. Am simțit pentru prima dată furie față de sora mea. De ce eu? De ce mereu eu?

Când mama s-a întors acasă, era mai slabă ca niciodată. M-a prins de mână și mi-a spus:

— Maria, tu ești sufletul meu… Fără tine nu știu ce m-aș face.

Am simțit un nod în gât. Cuvintele ei erau ca o binecuvântare și ca o povară în același timp.

Într-o seară, Ioana a venit din nou acasă. Era nervoasă.

— Maria, Rareș vrea să ne mutăm în Cluj! Mi-a găsit un job acolo… Dar nu pot să plec! Cum să te las singură cu mama?

— Poate ar trebui să pleci — i-am spus încet. Poate ar trebui să-ți trăiești viața.

— Și tu? Tu când ai să-ți trăiești viața?

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu! Nu știu dacă mai am curajul… Poate nici nu mai știu cine sunt fără toate astea.

A doua zi am primit un mesaj de la Mihai: „Te gândești vreodată la tine?”

M-am uitat lung la telefon și am simțit cum mă apasă pereții casei noastre vechi. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. Oare câte femei ca mine există în România? Câte surori mai mari care au uitat să fie altceva decât sprijin pentru ceilalți?

Seara aceea a fost prima dată când am vorbit deschis cu mama despre tot ce simt.

— Mamă… Ți-e frică să rămâi singură?

— Da… Dar mi-e mai frică să te văd nefericită toată viața ta din cauza mea.

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată femeia speriată din spatele mamei puternice pe care o știam.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că iubirea adevărată e uneori sacrificiu, dar alteori e curajul de a spune „ajunge”.

M-am hotărât să aplic la facultate anul acesta. Să încerc să-mi dau voie să fiu și altceva decât „cea responsabilă”.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Oare cât timp putem duce povara asta fără să ne pierdem pe noi înșine?