Între Dorință și Adevăr: Revelionul Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să zâmbesc când totul în mine urlă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce artificiile explodau pe cerul Bucureștiului, la miezul nopții. El s-a întors spre mine, cu un pahar de șampanie în mână și cu ochii mari, mirați, ca și cum nu ar fi recunoscut femeia din fața lui.

— Ce-ai pățit, Irina? E Revelionul! Toată lumea se distrează, doar tu… doar tu stai cu fața asta lungă. Hai, vino lângă noi! a încercat el să mă tragă spre grupul gălăgios din sufragerie, unde sora lui, Camelia, râdea strident și făcea glume pe seama rochiei mele simple.

Dar eu nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc. În jurul meu, toți păreau fericiți: prietenii lui Radu, părinții lui veniți special de la Pitești, copiii alergând printre pahare și farfurii. Eu eram singura care nu se potrivea tabloului. De fapt, nu mă mai potriveam de mult.

M-am retras în bucătărie, cu mâinile strânse pe marginea chiuvetei. Am privit pe geam cum zăpada se topea încet pe trotuar. În minte mi se derulau toate momentele în care am tăcut ca să nu stric atmosfera, toate dățile când am acceptat să merg la petreceri doar ca să nu-l supăr pe Radu. Și toate serile în care mi-am dorit doar să stăm noi doi de vorbă, fără zgomot, fără musafiri, fără teatru.

— Irina, ce faci aici? a intrat mama lui Radu, doamna Lidia, cu un aer ușor iritat. Nu e frumos să-ți lași invitații singuri.

— Nu sunt gazda, doamnă Lidia. Sunt doar soția lui Radu, am răspuns încet, fără să o privesc.

— Eh, tot aia e! O femeie trebuie să știe să țină casa plină și bărbatul mulțumit. Așa am făcut eu toată viața și uite ce familie frumoasă avem!

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Familia lor era frumoasă doar la suprafață. Știam prea bine câte certuri mocnite erau între socrii mei, câte reproșuri nespuse. Dar nimeni nu vorbea despre asta. La fel ca la noi.

Radu a intrat după câteva minute, cu fața roșie de la vin și de la supărare.

— Ce-i cu tine? Mă faci de râs în fața tuturor! De ce nu poți să fii ca înainte?

— Pentru că înainte nu știam cât mă doare să mă prefac! am izbucnit din nou. Pentru că nu mai pot să fiu altcineva doar ca să-ți fie ție bine!

A tăcut o clipă. S-a uitat la mine ca la un străin.

— Irina… eu doar vreau să fim fericiți. Să avem o familie normală.

— Dar ce e normalitatea asta? Să ne mințim? Să ne prefacem că totul e bine când nu e?

A dat din umeri și a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, ascultând râsetele din sufragerie și simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Am ieșit pe balcon, cu paltonul tras peste rochie. Aerul rece m-a trezit puțin din amorțeală. Am privit artificiile care luminau blocurile gri și m-am întrebat când am început să mă pierd pe mine însămi în această căsnicie.

Mi-am amintit de prima noastră întâlnire, acum zece ani, când Radu era timid și mă asculta ore întregi vorbind despre visele mele: să scriu o carte, să călătoresc singură prin țară, să am o casă mică la munte. Îmi promitea că va fi mereu lângă mine, orice ar fi. Dar viața ne-a înghițit repede: rate la bancă, presiunea părinților lui de a face copii repede („că altfel trece vremea!”), joburi stresante și weekenduri pline cu vizite și obligații sociale.

Am început să mă simt invizibilă. Orice încercare de a vorbi despre ce simt era întâmpinată cu „nu mai dramatiza”, „toată lumea are probleme”, „trebuie să te adaptezi”. Și m-am adaptat… până când nu am mai putut.

În noaptea aceea de Revelion, când toată lumea număra secundele până la miezul nopții și se îmbrățișa zgomotos, eu am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit din apartament fără să spun nimic nimănui și am mers pe jos prin zăpadă până în Cişmigiu. M-am așezat pe o bancă rece și am plâns în hohote.

Telefonul vibra insistent: Radu, Camelia, mama mea. N-am răspuns nimănui. Pentru prima dată după mulți ani, eram doar eu cu mine însămi.

M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc: colegele de la birou care se plâng mereu de soți dar nu fac nimic să schimbe ceva; prietena mea cea mai bună, Laura, care a divorțat anul trecut și toată lumea a judecat-o; mama mea care a rămas într-o căsnicie rece „pentru copii”.

De ce ne e atât de frică să fim sincere? De ce ne sacrificăm liniștea pentru aparențe? De ce credem că fericirea e mereu despre ceilalți și niciodată despre noi?

Când m-am întors acasă era deja dimineață. Radu dormea pe canapea, cu televizorul pornit. M-am uitat la el și am simțit o tristețe adâncă — nu pentru el, ci pentru noi doi împreună.

Nu știu ce va urma. Poate vom găsi curajul să vorbim cu adevărat sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai pot trăi mințindu-mă.

Oare chiar putem fi fericiți împreună fără să ne pierdem pe noi înșine? Sau fericirea adevărată începe abia atunci când avem curajul să fim sinceri cu ceea ce suntem cu adevărat?