Între două iubiri: Eu, soțul meu și mama lui

— Unde te duci, Radu? am întrebat cu voce tremurată, văzându-l cum își trage paltonul pe furiș, încercând să nu facă zgomot. Era sâmbătă la prânz, iar eu tocmai terminasem de pus masa. Mirosea a ciorbă de perișoare și a pâine caldă, dar el părea grăbit să evadeze.

S-a oprit în prag, cu mâna pe clanță, evitând să mă privească în ochi.

— Mă duc până la mama, a zis încet, ca și cum ar fi recitat o poezie pe care nu voia să o spună cu voce tare.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc preșul de sub picioare. Nu era prima dată când îl surprindeam plecând la mama lui fără să-mi spună. Dar azi… azi nu mai puteam să tac.

— Și de ce nu mi-ai spus? De ce trebuie să aflu mereu din întâmplare?

Radu a oftat și a dat din umeri.

— Nu vreau să ne certăm, Livia. Mama e singură de când a murit tata… Știi că nu-i ușor pentru ea.

— Dar pentru mine e ușor? am izbucnit eu. Pentru mine e ușor să mă simt mereu pe locul doi?

A tăcut. A ieșit fără să mai spună nimic, lăsându-mă cu masa neatinsă și cu inima grea. Am stat mult timp nemișcată, privind farfuriile aburinde. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi la început: râdeam, ne țineam de mână, făceam planuri. Acum, între noi era mereu umbra mamei lui Radu — doamna Elena.

O femeie puternică, autoritară, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească subtil că „nimeni nu are grijă de Radu ca mine”. La început am încercat să-i câștig încrederea: îi duceam flori, o ajutam la curățenie, îi ascultam poveștile despre copilăria lui Radu. Dar oricât m-am străduit, tot simțeam că nu sunt niciodată destul.

În acea după-amiază, am decis să mă duc la ea. Am vrut să văd cu ochii mei ce se întâmplă acolo. Am ajuns în fața blocului vechi din cartierul Titan și am urcat scările cu inima cât un purice. Am bătut la ușă și am auzit râsete dinăuntru.

— Livia! Ce surpriză! a exclamat doamna Elena, deschizând larg ușa. Radu era deja la masă, cu o farfurie plină în față.

— Bună ziua… am murmurat eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Hai, intră! Tocmai povesteam lui Radu cum făcea el mofturi la mâncare când era mic. Nu-i așa că nimeni nu gătește ca mama? a spus ea privindu-mă direct în ochi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am așezat stingheră pe un colț de scaun. Radu părea jenat, dar nu spunea nimic. Doamna Elena a continuat să povestească, ignorându-mă aproape complet.

După câteva minute am inventat un pretext și am plecat. Pe drum spre casă am plâns în hohote. M-am simțit invizibilă, ca o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta fără rost.

Seara, când Radu s-a întors acasă, l-am așteptat în bucătărie.

— Radu, trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Simt că nu contez pentru tine… că orice aș face, tot mama ta e pe primul loc.

El s-a uitat la mine lung.

— Livia, nu vreau să te rănesc. Dar mama chiar are nevoie de mine. Și tu ai nevoie de mine… Nu pot să vă împac pe amândouă?

— Nu e vorba doar de timp sau de ajutor. E vorba că mă simt exclusă din viața ta. Când ai o problemă, te duci la ea. Când vrei să te bucuri de ceva bun, tot la ea mergi. Eu ce sunt?

A tăcut din nou. Tăcerea lui era mai dureroasă decât orice ceartă.

În zilele următoare am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate eram prea geloasă? Poate nu eram suficient de bună? Am început să visez noaptea că Radu mă părăsește pentru mama lui — un vis absurd și totuși atât de real pentru sufletul meu rănit.

Am încercat să vorbesc cu prietenele mele despre asta. Ana mi-a spus:

— Livia, trebuie să-i pui limite! Nu poți trăi toată viața în umbra soacrei tale.

Dar cum să-i pun limite unui bărbat crescut să creadă că mama lui e centrul universului?

Într-o seară, după o altă vizită prelungită la doamna Elena, l-am întrebat direct:

— Dacă ar trebui să alegi între mine și mama ta… pe cine ai alege?

Radu s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit peste față.

— Nu-mi cere asta! Nu pot alege!

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre el sau despre mine. Era vorba despre o rană veche în familia lor — o mamă care nu știa să-și lase fiul să fie bărbat și o soție care nu știa cum să-și facă loc fără să rănească.

Am început terapia singură. Am vrut să înțeleg dacă problema e la mine sau la noi. Psihologul mi-a spus:

— Livia, ai dreptul la propriile tale nevoi și sentimente. Dar trebuie să găsești o cale de comunicare sinceră cu Radu. Altfel vei rămâne mereu captivă între două lumi.

Azi încă lupt cu aceste sentimente. Încerc să găsesc echilibrul între respectul pentru familia lui Radu și respectul pentru mine însămi. Uneori reușesc, alteori mă simt din nou mică și neînsemnată.

Dar mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe loialitatea față de partener? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?