Între două lumi: Povestea unei iubiri imposibile

— Irina, iar ai întârziat! Ce o să creadă lumea despre tine?
Vocea mamei răsuna ascuțit din hol, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile sub rimelul care deja se întindea pe obraji. Era a treia oară săptămâna asta când mă întorceam acasă după ora zece, iar tata nici nu mai ridica privirea din ziar. Simțeam cum pereții casei mă strâng, cum fiecare respirație a mea e judecată, cântărită, condamnată.

— Mamă, am fost doar cu fetele la film, nu am făcut nimic rău, am încercat să mă apăr, dar știam că orice aș spune nu va conta.
— Fetele, fetele… La vârsta ta eu eram deja măritată, aveam un copil! Tu ce faci cu viața ta?

Asta era mantra mamei, repetată obsesiv. Aveam 27 de ani și, în ochii lor, eram deja „bătrână” pentru măritiș. În fiecare duminică, la masa în familie, subiectul preferat era „când îți găsești și tu un băiat serios?” sau „uite, Anca s-a măritat, tu ce aștepți?”. Mă simțeam ca un exponat la muzeu, privită, analizată, judecată.

Dar adevărul era că încercasem. Încercasem să iubesc, să mă las iubită, să găsesc acel „băiat serios” pe care îl voiau ai mei. Dar niciunul nu era potrivit. Fiecare întâlnire aranjată de mama sau de mătușa Rodica era un eșec. Băieți cu priviri goale, cu glume proaste, cu vise mici. Nu voiam să mă mulțumesc cu puțin, dar nici nu aveam curajul să le spun părinților că nu vreau să mă mărit doar ca să bifez o rubrică în ochii satului.

Adevărul e că inima mea era deja dată altcuiva. Dar nu puteam să spun nimănui. Nici măcar celei mai bune prietene, Simona, nu-i spusesem tot adevărul. Pentru că el, Vlad, era… nepotrivit. Era profesorul meu de literatură din facultate, cu 12 ani mai mare, divorțat și cu un copil. Ne întâlneam pe ascuns, la București, departe de ochii lumii. Cu el simțeam că trăiesc, că pot respira, că pot visa. Dar știam că dacă părinții ar afla, ar fi sfârșitul.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, am fugit la Simona. Ploua mărunt, iar orașul părea și mai mic sub umbrela mea spartă. Am intrat în apartamentul ei și am izbucnit în plâns.

— Irina, ce-ai pățit?
— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot cu presiunea asta! Toată lumea vrea să fiu altcineva…
— Dar tu ce vrei?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Ce voiam eu? Să fiu liberă? Să fiu iubită? Să nu mai fiu judecată?

— Îl iubesc pe Vlad, am șoptit printre suspine.
Simona a rămas mută câteva secunde, apoi a oftat:
— Știi că nu va fi ușor…
— Știu. Dar cu el mă simt vie.

Am petrecut noaptea la ea, vorbind despre vise, despre frici, despre cum ar fi să fug de tot și să încep o viață nouă. Dar dimineața, realitatea m-a izbit din nou. Tata mă aștepta în bucătărie, cu fața împietrită.

— Irina, trebuie să vorbim.

M-am așezat pe scaun, cu inima bătându-mi nebunește.

— Mama ta a auzit că te vezi cu cineva… Cine e băiatul?

Am simțit cum mă sufoc. Nu puteam să le spun adevărul. Am mințit, spunând că nu e nimeni, dar tata nu m-a crezut. În următoarele săptămâni, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mama plângea în fiecare seară, tata nu-mi mai vorbea. Mă simțeam vinovată pentru suferința lor, dar și furioasă că nu pot fi eu însămi.

Vlad mă suna tot mai rar. Simțeam că se îndepărtează, că povara secretului nostru îl apasă și pe el. Într-o zi, mi-a spus:

— Irina, nu vreau să-ți stric viața. Poate ar trebui să ne oprim aici…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am plâns ore întregi, singură în camera mea, cu telefonul în mână și cu inima frântă.

Apoi a venit vara și cu ea nunta Ancăi, prietena mea din copilărie. Toată lumea era acolo, inclusiv părinții mei, care mă priveau cu reproș de fiecare dată când dansam singură. La un moment dat, mama s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Irina, nu vreau să mor fără să te văd mireasă…

Am simțit un nod în gât. O iubeam pe mama, dar nu puteam să-mi sacrific fericirea doar pentru liniștea ei. În acea noapte am luat o decizie: trebuia să plec. Să-mi găsesc drumul, chiar dacă asta însemna să-i rănesc pe cei dragi.

Mi-am făcut bagajele și am plecat la București, fără să mă uit înapoi. Primele luni au fost grele: singurătate, chirie scumpă, joburi prost plătite. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am reluat legătura cu Vlad, dar ceva se schimbase între noi. El era prins între copilul lui și fosta soție, eu între dorința de a fi iubită și teama de a nu repeta greșelile mamei mele.

Au trecut doi ani de atunci. Încă nu mi-am găsit „băiatul potrivit”. Am avut relații scurte, am iubit și am fost rănită. Dar am învățat să mă pun pe mine pe primul loc. Să nu mai trăiesc pentru a mulțumi pe alții. Să am curajul să spun „nu”.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut totul pentru un vis imposibil. Dar apoi îmi amintesc cum era să trăiesc în umbra așteptărilor altora și știu că nu aș mai putea să mă întorc acolo.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți avem curajul să ne urmăm inima, chiar dacă asta înseamnă să-i dezamăgim pe cei dragi?