Între două lumi: Povestea unei soacre care și-a dorit doar să fie ascultată

— Irina, poți să mă ajuți puțin cu salata? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în timp ce tocai roșiile pe blatul vechi din bucătăria casei de la lac. Mirosea a ceapă proaspătă și a lac de lemn, iar din sufragerie se auzeau râsetele lui Vlad, fiul meu, și ale Irinei, nora mea. Am așteptat câteva secunde, cu cuțitul suspendat în aer, sperând să aud pași grăbiți spre mine. Dar nimic. Doar un chicotit și clinchetul paharelor.

M-am uitat pe fereastră la lacul liniștit, încercând să-mi reprim gândurile negre. „Poate nu m-a auzit”, mi-am spus. Dar știam că m-a auzit. Și totuși, a rămas acolo, la masă, lângă Vlad. M-am simțit invizibilă, ca o umbră care se mișcă printre farfurii și tacâmuri, fără să conteze cu adevărat pentru nimeni.

— Mariana, ai nevoie de ceva? a strigat mama lui Vlad din camera cealaltă, dar vocea ei era slabă, aproape absentă.

— Nu, mamă, mă descurc, am răspuns automat, deși inima îmi bătea cu putere. Nu voiam să par slabă sau neajutorată. Dar adevărul era că mă simțeam singură. De când Vlad s-a căsătorit cu Irina, totul s-a schimbat. Casa era mai plină, dar sufletul meu mai gol.

Când am pus masa pe terasă, soarele apunea peste lac și umbrele lungi se întindeau peste fețele noastre. Vlad povestea ceva despre serviciu, iar Irina râdea zgomotos. Am încercat să mă alătur discuției.

— Irina, tu cum te-ai acomodat la noul job? am întrebat-o, zâmbind forțat.

Ea s-a uitat la mine preț de o secundă, apoi și-a întors privirea spre Vlad.

— E ok, mulțumesc. E mult de muncă, dar mă descurc.

Atât. Nicio altă explicație. Nicio întrebare către mine. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil.

După cină, am strâns farfuriile singură. Vlad a venit în bucătărie să ia apă.

— Mamă, lasă-le acolo, le spălăm mai târziu.

— Nu-i nimic, Vlad. M-am obișnuit, am spus încet.

El s-a uitat la mine cu ochii lui calzi, dar grăbiți.

— Irina e obosită după săptămâna asta. Știi cum e la început de carieră…

Am dat din cap și am continuat să frec farfuriile sub jetul rece de apă. Mâinile îmi tremurau. Nu era vorba despre farfurii sau despre salată. Era vorba despre faptul că nu mai știam cum să mă apropii de Irina fără să par că cer prea mult sau că sunt băgăcioasă.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Am ieșit pe terasă și am privit stelele reflectate în lac. Mi-am amintit de prima dată când l-am adus pe Vlad aici, copil fiind. Cum alerga desculț prin iarbă și râdea cu gura până la urechi. Acum râdea cu Irina și eu eram doar un decor.

A doua zi dimineață am încercat din nou.

— Irina, vrei cafea?

— Mulțumesc, mi-am făcut deja una cu Vlad.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat la masă cu ei, dar discuția curgea pe lângă mine ca un râu pe lângă o piatră veche.

După micul dejun, Vlad a propus să mergem cu barca pe lac.

— Mamă, vii și tu?

— Nu… cred că mai am ceva de făcut prin casă.

De fapt nu aveam nimic de făcut. Doar nu voiam să fiu a treia roată la căruță.

Când s-au întors, Irina părea mai relaxată. S-a apropiat de mine în bucătărie.

— Mariana… îmi pare rău dacă te-am supărat ieri. Pur și simplu… nu știu cum să mă port uneori.

Am rămas surprinsă de sinceritatea ei. Am vrut să-i spun că nici eu nu știu cum să mă port uneori. Că mi-e teamă să nu o sufoc sau să nu par prea distantă. Dar n-am reușit decât să zâmbesc slab.

— Nu-i nimic, Irina. E greu pentru toată lumea la început.

A dat din cap și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură cu gândurile mele și cu sentimentul că orice aș face nu e niciodată destul sau potrivit.

Seara am stat toți trei pe terasă și am privit apusul în tăcere. Fiecare era prins în lumea lui. Mi-am dat seama atunci cât de greu e să construiești o punte între generații când fiecare vine cu propriile răni și nesiguranțe.

Poate că nu e vina nimănui. Poate că trebuie doar răbdare și curaj să ne spunem ce simțim cu adevărat.

Mă întreb: oare câte mame și nurori trăiesc aceeași tăcere apăsătoare? Oare vom reuși vreodată să ne ascultăm cu adevărat?