Între Dragoste și Judecată: Povestea unei Mame în Căutarea Echilibrului

— Vlad, iar ai venit flămând acasă? De ce nu mănânci la Irina?

Vocea mi-a ieșit mai ascuțită decât aș fi vrut. Vlad s-a oprit în prag, cu ochii lui albaștri, obosiți, evitând să mă privească. Știam răspunsul, dar aveam nevoie să-l aud de la el. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, iar pâinea proaspătă aburea pe masă. Am simțit un nod în gât când l-am văzut cum își toarnă supă în farfurie, fără să spună nimic.

— Mamă, nu vreau să vorbim despre asta acum, a murmurat el.

Dar eu nu m-am putut abține. De când s-a căsătorit cu Irina, totul s-a schimbat. Casa lor e mereu rece, mesele sunt grăbite, iar Vlad vine tot mai des la mine să mănânce. Irina e o fată bună, dar nu știe să gătească. Nu ca mine. Nu ca mama lui.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat, am rămas singură la masa din bucătărie. Am privit farfuriile goale și am simțit un gol în suflet. M-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea exigentă cu Irina. Poate că nu i-am dat destul timp să se adapteze. Dar cum să accept că fiul meu nu primește acasă ceea ce eu i-am oferit toată viața?

A doua zi, am decis să merg la ei. Am sunat înainte, dar Irina părea surprinsă.

— Sigur, doamnă Maria, vă așteptăm.

Când am intrat în apartamentul lor micuț din Drumul Taberei, am simțit miros de pizza congelată. Irina încerca să zâmbească, dar ochii îi trădau oboseala. Vlad era la serviciu. Am privit masa: două farfurii goale și o sticlă de suc.

— Pot să te ajut cu ceva? am întrebat-o.

— Nu, mulțumesc… E gata pizza imediat.

Am oftat fără să vreau.

— Știi, Irina, când eram de vârsta ta, făceam sarmale pentru toată familia…

Ea a lăsat capul în jos.

— Știu, doamnă Maria. Dar eu nu prea știu să gătesc… Mama mea lucra mult și nu m-a învățat.

Am simțit un val de milă și furie în același timp. Cum să nu știi să gătești? Cum să nu vrei să înveți?

— Poate te pot învăța eu… dacă vrei.

A dat din cap încet.

— Poate… dar nu cred că Vlad are nevoie de mâncare gătită ca acasă. El zice că e bine așa.

M-am simțit respinsă. Cum adică „e bine așa”? Nu vede că vine flămând la mine?

În zilele următoare am încercat să mă abțin. Dar nu puteam. Îi trimiteam lui Vlad pachete cu mâncare. Îl sunam zilnic să-l întreb dacă a mâncat. Irina părea tot mai distantă. Într-o seară, Vlad m-a sunat:

— Mamă, trebuie să vorbim.

Mi s-a strâns inima.

— Ce s-a întâmplat?

— Irina e supărată… Zice că te bagi prea mult în viața noastră. Că nu are loc să greșească sau să învețe nimic lângă tine.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru tine!

— Știu… Dar poate ar trebui să ne lași să ne descurcăm singuri.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am simțit trădată și inutilă. Pentru cine mai gătesc? Pentru cine mai trăiesc?

Au trecut zile în care nu m-au sunat deloc. Casa era prea liniștită. M-am apucat să fac cozonaci, doar ca să simt din nou mirosul copilăriei lui Vlad. Dar nimeni nu a venit să-i guste.

Într-o duminică, am mers la biserică și m-am rugat pentru liniște. O vecină, tanti Lenuța, m-a întrebat:

— Ce faci, Mario? Nu te mai văd cu Vlad…

Am oftat:

— S-a schimbat totul de când s-a însurat… Parcă nu mai are nevoie de mine.

Ea mi-a pus mâna pe umăr:

— Lasă-i să-și trăiască viața lor. Și tu ai avut nevoie de spațiu când erai tânără.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Poate că am greșit încercând să-l țin pe Vlad legat de mine prin mâncare și grijă excesivă. Poate că dragostea mea s-a transformat în control fără să-mi dau seama.

Într-o seară, Irina a venit la mine singură. Avea ochii roșii de plâns.

— Doamnă Maria… Vreau să vă rog ceva. Mă puteți învăța să fac ciorba aia de perișoare pe care o iubește Vlad?

Am simțit cum mi se încălzește sufletul.

— Desigur, draga mea! Hai să ne apucăm chiar acum!

Am gătit împreună până târziu în noapte. Am râs, am povestit despre copilăriile noastre și am plâns puțin amândouă. Am înțeles atunci că Irina nu era dușmanul meu; era doar o fată care încerca să-și găsească locul într-o familie nouă.

Când Vlad a venit după ea, a gustat ciorba și a zâmbit larg:

— Asta e gustul copilăriei mele!

Am simțit pentru prima dată după mult timp că sunt parte din viața lor fără să sufoc pe nimeni.

Acum stau la fereastră și mă gândesc: Oare cât de des confundăm dragostea cu dorința de control? Oare știm când e momentul să facem un pas înapoi și să-i lăsăm pe cei dragi să-și construiască propriile drumuri?