Între dragoste și regret: Povestea unei mame și a fiicei sale din București

— De ce nu poți să fii ca mama lui Vlad? a țipat Ana, cu ochii plini de lacrimi și furie, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Drumul Taberei. Mirosea a ciorbă de perișoare, dar aerul era greu, ca înaintea unei furtuni. Mâinile îmi tremurau pe marginea chiuvetei, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să se audă peste tot blocul.

Nu știam ce să-i răspund. De câte ori încercam să-i fiu aproape, să o ajut cu fetița sau cu treburile casei, ceva nu era bine. Ori nu găteam destul de gustos, ori nu știam să leg fundița la rochița nepoatei, ori nu eram destul de calmă când Ana își vărsa amarul despre Vlad. Și mereu, mereu, apărea comparația cu doamna Stanciu, mama lui Vlad, care „știe să facă totul perfect”.

Mă simțeam ca un musafir în propria viață. Ana era singurul meu copil. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei a plecat la altă femeie când ea avea doar șapte ani. Am muncit la două slujbe, am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice bucurie personală, doar ca să nu-i lipsească nimic. Dar acum, când avea nevoie de sprijin, nu eram eu cea la care apela.

— Ana, încerc… Chiar încerc să te ajut. Dar nu pot fi altcineva decât sunt, am spus încet, cu vocea gâtuită.

— Nu încerci destul! Niciodată nu ai încercat destul! a izbucnit ea și a trântit ușa de la bucătărie, lăsându-mă singură cu zgomotul farfuriilor și cu gustul amar al neputinței.

În acea seară am plâns în baie, ca să nu mă audă nimeni. Mă întrebam unde am greșit. Poate că am fost prea severă când era mică. Poate că am pus prea multă presiune pe ea să învețe, să fie „cea mai bună”, ca să nu simtă lipsa tatălui. Poate că nu am știut să-i arăt destulă afecțiune, ocupată mereu cu grijile zilei de mâine.

A doua zi am încercat să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am dus-o pe Mara, nepoțica mea, în parc. Am făcut baloane de săpun și am râs împreună. Dar când am ajuns acasă, Ana era rece și distantă. Vorbea cu mine doar despre lucruri practice: „Ai cumpărat lapte? Ai pus hainele la spălat?”

Seara, când Vlad a venit de la serviciu, atmosfera s-a schimbat. Ana era toată zâmbete și glume cu el. Cu mine, nici măcar nu-și ridica ochii din telefon. Am simțit un nod în gât și am ieșit pe balcon, să respir aerul rece de noiembrie. M-am uitat la luminile orașului și m-am întrebat dacă toate mamele simt uneori că nu sunt de ajuns.

Într-o duminică, Ana a venit acasă plângând. Se certase cu Vlad. Nu voia să-mi spună ce s-a întâmplat, dar am văzut cât de rănită era. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu am nevoie de compasiunea ta, a spus printre dinți. Dacă ai fi știut să fii mamă, poate nu ajungeam aici.

M-am prăbușit pe canapea, fără putere să mai spun ceva. Am simțit că tot ce am făcut vreodată pentru ea nu mai conta. Că dragostea mea era invizibilă, insuficientă.

Au trecut săptămâni în care abia dacă ne-am vorbit. Mergeam la ei doar ca să o ajut cu Mara, dar nu mai era loc pentru discuții sau confesiuni. Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, am găsit curajul să-i spun Anei ce simt.

— Știi, Ana, mi-aș fi dorit să pot fi mama perfectă pentru tine. Dar am făcut tot ce am știut mai bine. Poate nu am reușit mereu, dar te-am iubit din tot sufletul. Și încă te iubesc.

Ana a tăcut mult timp. Apoi a oftat și a spus:

— Poate că nici eu nu sunt fiica perfectă. Dar doare să simt că nu mă înțelegi niciodată.

Am plâns amândouă în liniște. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne-am apropiat puțin. Dar rănile erau încă acolo, adânci și nevindecate.

De atunci, încerc să nu mai aștept recunoștință sau comparații. Încerc să fiu prezentă, să ascult, să nu judec. Dar uneori mă întreb: oare dragostea unei mame poate vindeca totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că nu există mame perfecte, nici fiice perfecte. Dar există iertare? Și dacă da, cine face primul pas?