Jurnalul din pivniță: Adevărul care mi-a schimbat viața

— Ce faci acolo, Ilinca? Ai găsit ceva interesant? — vocea lui Vlad răsuna de sus, din hol, în timp ce eu stăteam ghemuită pe cimentul rece al pivniței, cu mâinile tremurând peste un caiet vechi, legat cu sfoară. Încercam să-mi controlez respirația, să nu izbucnesc în plâns. Nu voiam să mă vadă așa. Nu voiam să știe că tocmai îi citisem sufletul, ascuns între filele îngălbenite de timp.

Totul a început ca o sâmbătă obișnuită. Vlad plecase la piață, iar eu m-am hotărât să fac ordine în pivniță. Printre cutii cu globuri de Crăciun, cărți de liceu și borcane goale, am dat peste o cutie mică, pe care nu o recunoșteam. Când am deschis-o, am găsit jurnalul. Pe copertă scria doar „V.” cu pixul, dar am știut imediat că e al lui Vlad. Curiozitatea m-a împins să-l deschid. Poate n-ar fi trebuit.

Primele pagini erau banale: gânduri despre facultate, despre părinții lui, despre prietenii din liceu. Dar apoi, cu fiecare filă întoarsă, am simțit cum mi se strânge inima. Am citit despre o fată pe nume Raluca. Despre nopți petrecute împreună, despre promisiuni făcute la beție și regrete de dimineață. Am citit despre o iubire care părea să nu se fi stins niciodată cu adevărat. Și cel mai rău a fost când am ajuns la pagina unde scria: „Dacă ar fi să aleg între Ilinca și Raluca… nu știu dacă aș putea.”

Am simțit cum tot ce credeam că știu despre Vlad se destramă. Cum să trăiești lângă cineva ani de zile și să nu știi cine e cu adevărat? Cum să-i mai spui „te iubesc” când știi că inima lui a fost mereu împărțită?

— Ilinca? — vocea lui Vlad era mai aproape acum. Am închis jurnalul la repezeală și l-am băgat înapoi în cutie. Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am încercat să-mi recapăt calmul.

— Da, vin imediat! — am strigat, forțându-mă să par veselă.

Restul zilei am mers ca pe sârmă. Vlad povestea despre prețurile de la piață, despre cât de aglomerat era și ce roșii bune a găsit. Eu dădeam din cap absentă, cu gândul la fiecare rând din jurnal. Seara, la cină, m-a privit lung.

— Ești bine? Pari obosită.

— Da… doar puțin amețită de la praf — am mințit.

Noaptea n-am putut dormi. M-am tot gândit dacă să-i spun ce am găsit. Dacă să-l întreb direct cine e Raluca și dacă încă mai contează pentru el. Dar mi-era frică de răspunsuri. Mi-era frică să nu stric tot ce am construit împreună.

A doua zi, la cafea, n-am mai rezistat.

— Vlad… ai avut vreodată un secret pe care ai vrut să-l îngropi pentru totdeauna?

A ridicat sprâncenele mirat.

— Toți avem secrete, Ilinca. Dar unele lucruri e mai bine să rămână în trecut.

Am simțit un nod în gât.

— Și dacă trecutul nu vrea să fie uitat?

A tăcut o clipă, apoi a zâmbit forțat.

— Ce-ai găsit acolo jos?

M-am uitat în ochii lui și am văzut pentru prima dată o umbră de teamă.

— Jurnalul tău… l-am citit.

A rămas nemișcat câteva secunde, apoi și-a lăsat capul în palme.

— Ilinca… n-ar fi trebuit…

— Știu! Dar nu m-am putut abține! Cum ai putut să trăiești cu mine atâția ani și să nu-mi spui niciodată adevărul?

— Ce adevăr? Că am iubit pe altcineva înainte de tine? Că uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă? Crezi că nu mă doare și pe mine?

Am izbucnit în plâns.

— Atunci de ce m-ai ales pe mine?

— Pentru că tu erai liniștea mea! Pentru că lângă tine am simțit că pot fi eu însumi! Dar trecutul nu dispare doar pentru că vrem noi…

Am rămas tăcuți mult timp. Fiecare cu gândurile lui. În zilele următoare ne-am evitat privirile. Am început să mă întreb dacă vreau să trăiesc cu această incertitudine. Dacă pot ierta faptul că nu am fost niciodată prima alegere a soțului meu.

Mama m-a sunat într-o seară.

— Ce ai, Ilinca? Se simte ceva ciudat la tine…

Am ezitat, dar i-am povestit totul printre suspine.

— Fata mea, toți bărbații au iubiri pierdute. Important e ce face acum, nu ce a simțit cândva…

Dar eu nu puteam trece peste sentimentul de trădare. Într-o noapte l-am întrebat direct:

— Dacă Raluca ar apărea mâine la ușa noastră și ți-ar cere să pleci cu ea… ai face-o?

Vlad s-a uitat lung la mine.

— Nu știu… Dar știu că nu vreau să te pierd pe tine.

A fost sinceritatea asta crudă sau doar o altă formă de egoism? Am început să mă gândesc dacă vreau să trăiesc mereu cu această umbră între noi.

Au trecut luni de atunci. Jurnalul stă ascuns înapoi în cutie, dar gândurile nu-mi dau pace. Încerc să-l privesc pe Vlad ca înainte, dar ceva s-a schimbat iremediabil între noi.

Mă întreb adesea: putem ierta trecutul celor dragi sau suntem condamnați să trăim mereu cu fantomele lui? Voi ați putea trece peste așa ceva?