La 60 de ani, am pornit în căutarea primei mele iubiri: Când am ajuns la ușa lui, mi-a deschis o femeie care semăna leit cu mine

— Ce cauți aici? vocea femeii din fața mea era tăioasă, dar ochii ei, ochii aceia verzi pe care îi știam atât de bine din oglindă, trădau o uimire la fel de mare ca a mea.

Am rămas încremenită pe pragul casei dintr-un cartier liniștit al Ploieștiului, cu mâinile tremurând pe geanta veche, moștenită de la mama. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca atunci când aveam șaptesprezece ani și îl așteptam pe Radu la colțul liceului „I.L. Caragiale”.

— Îl caut pe Radu Popescu, am reușit să articulez, cu vocea răgușită de emoție și vârstă.

Femeia m-a privit lung, apoi a deschis larg ușa, făcându-mi semn să intru. În holul casei plutea un miros familiar de cafea proaspătă și lemn vechi, iar pe perete atârna o fotografie cu Radu, mai bătrân, dar inconfundabil. Lângă el, femeia din fața mea zâmbea larg, iar între ei stătea o fată tânără, cu părul castaniu și ochii verzi.

— Eu sunt Ana, soția lui Radu. Dar tu… tu cine ești? a întrebat ea, cu o curiozitate apăsătoare.

Am ezitat. Cum să-i spun că sunt doar o umbră din trecutul soțului ei? Că port în suflet o poveste pe care am crezut-o uitată? Am inspirat adânc și am rostit:

— Mă numesc Elena. Am fost… am fost prima lui iubire.

Ana a tresărit. Pentru o clipă, am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o simțisem eu când am decis să vin aici. M-a poftit în sufragerie și mi-a turnat o ceașcă de cafea, fără să spună nimic. Tăcerea dintre noi era grea ca plumbul.

— Știi… Radu nu e acasă acum. E la spital cu fata noastră. Dar… de ce ai venit după atâția ani? a întrebat ea, cu vocea stinsă.

M-am uitat la mâinile mele zbârcite și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Nu știam nici eu exact ce cautam. Poate răspunsuri. Poate o bucată din mine însămi pe care o pierdusem demult.

— Am împlinit șaizeci de ani luna trecută. Copiii mei sunt mari, soțul meu… nu mai e. Și m-am trezit singură într-o casă prea mare, cu prea multe amintiri. Mi-am dat seama că nu pot muri fără să știu ce s-a ales de noi… de mine… de el.

Ana a oftat adânc și s-a uitat lung la poza de pe perete.

— Știi… Radu nu vorbește niciodată despre liceu. Mereu schimbă subiectul când îl întreb despre trecut. Dar mereu am simțit că ascunde ceva. Când te-am văzut la ușă… m-am speriat. Semeni atât de mult cu mine încât m-am întrebat dacă nu cumva visez.

Am zâmbit amar.

— Poate că viața ne-a ales să fim oglinzi una pentru cealaltă.

Am stat acolo ore întregi, povestind despre viețile noastre paralele: ea, profesoară de română, eu, contabilă pensionară; ea, mamă a unei fete bolnave de inimă, eu, mamă a doi băieți plecați în străinătate. Fiecare cu dorurile și neîmplinirile ei.

Când Radu s-a întors acasă, m-a privit ca pe o fantomă. S-a oprit în pragul sufrageriei și a lăsat sacoșa să-i cadă din mână.

— Elena?!

Vocea lui era spartă între uimire și teamă. Ana s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră.

— De ce ai venit? m-a întrebat el, aproape șoptind.

— Pentru că nu mai pot trăi cu întrebarea „ce-ar fi fost dacă?”. Pentru că am nevoie să știu dacă ai fost vreodată fericit… dacă ai uitat… dacă mă mai porți în suflet.

Radu s-a așezat lângă mine pe canapea și pentru câteva minute nu a spus nimic. Apoi a început să vorbească despre anii aceia: despre cum părinții lui nu au vrut să fim împreună pentru că eram „prea săracă”, despre scrisorile pe care le-am scris și nu le-a primit niciodată. Despre cum s-a însurat cu Ana după ce a aflat că eu m-am măritat cu altcineva.

— N-am uitat niciodată, Elena. Dar viața… viața ne-a dus pe drumuri diferite. Și tot ce am putut face a fost să merg înainte.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Știi ce e ciudat? Când am văzut-o pe Ana prima dată… am avut impresia că mă uit la tine. Poate că asta m-a atras la ea. Poate că niciunul dintre noi nu scapă vreodată de prima iubire.

Am plecat spre seară, cu sufletul greu și totuși ușurat. Ana mi-a strâns mâna la plecare și mi-a spus:

— Mulțumesc că ai venit. Poate acum vom putea vorbi deschis despre trecutul lui Radu. Poate ne vom vindeca toți trei.

Pe drumul spre casă, m-am gândit la toate femeile ca mine: care trăiesc cu doruri mute și întrebări fără răspuns. La cât de mult ne definesc alegerile făcute din frică sau din dragoste. La cât de mult ne putem regăsi în ochii altcuiva — chiar dacă acel cineva e soția bărbatului pe care l-am iubit cândva.

Oare câte vieți trăim într-una singură? Oare cât din noi rămâne mereu agățat de un „ce-ar fi fost dacă”?