La șaizeci de ani, am învățat din nou să iubesc – Povestea mea despre curaj, familie și o dragoste neașteptată

— Mamă, tu chiar vorbești serios? La vârsta ta? — vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau ușor pe ceașcă, dar am încercat să-mi păstrez calmul. Nu era prima dată când discutam subiectul, dar de fiecare dată simțeam același nod în gât.

— Da, Irina, vorbesc foarte serios. L-am cunoscut pe Viorel la clubul de lectură și… nu știu cum să-ți explic, dar simt că trăiesc din nou.

Irina a oftat teatral și s-a uitat la mine ca la un copil care tocmai a făcut o prostie. — Mama, ai șaizeci de ani! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică tata dacă află?

M-am ridicat încet de pe scaun și am privit pe geam, la copacii goi din fața blocului. Soțul meu, Doru, murise acum opt ani. De atunci, viața mea se redusese la rutina zilnică: piață, curățenie, televizor, vizite rare de la copii și nepoți. În fiecare seară adormeam cu senzația că ceva lipsește, că mă sting încet și nimeni nu observă.

Viorel a apărut într-o zi ploioasă de noiembrie. Avea ochii verzi și un zâmbet cald. M-a invitat la o cafea după ședința clubului și am vorbit ore întregi despre cărți, despre tinerețe, despre dorințe uitate. Nu-mi venea să cred cât de ușor era să râd din nou. Să simt că cineva mă vede cu adevărat.

Dar bucuria mea s-a transformat repede în vinovăție. Irina și fratele ei, Radu, au aflat repede. S-au aliat împotriva mea ca doi judecători nemiloși.

— Mama, nu te gândești la noi? La ce o să creadă vecinii? — Radu ridica mereu tonul când venea vorba de Viorel.

— Nu mai ești adolescentă! — insista Irina. — Ești bunică! Ai responsabilități!

Am încercat să le explic că nu vreau să fug în lume sau să mă port ca o adolescentă. Vreau doar să fiu fericită. Să nu mai simt golul acela care mă apasă în piept în fiecare zi.

Într-o seară, după ce copiii au plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. Am plâns mult. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Dacă nu cumva e ridicol să speri la iubire după o anumită vârstă.

A doua zi dimineață, Viorel m-a sunat.

— Vreau să te văd. Hai să mergem la plimbare prin parc.

Am acceptat. Ne-am plimbat ținându-ne de mână printre frunzele ude. O femeie mai tânără ne-a privit ciudat. Un bătrân a zâmbit complice. Am simțit pentru prima dată după mult timp că nu-mi pasă ce cred ceilalți.

— Tu chiar crezi că putem fi fericiți? — l-am întrebat pe Viorel.

— Da, dacă nu ne lăsăm doborâți de prejudecăți. Viața nu se termină la șaizeci de ani, Maria.

Cuvintele lui mi-au dat curaj. Am început să-l invit acasă la mine, cu riscul ca vecina de la trei să bârfească pe la colțuri. Am mers împreună la teatru, la film, am gătit împreună sarmale și am râs ca doi copii.

Dar conflictele cu copiii mei s-au adâncit. Irina a refuzat să-mi mai vorbească o vreme. Radu m-a acuzat că îl trădez pe tata.

— Tata n-ar fi vrut asta! — mi-a strigat într-o zi.

— Tata a vrut să fiu fericită! — i-am răspuns cu lacrimi în ochi.

Într-o duminică, când toată familia trebuia să vină la masă, am decis să-l invit și pe Viorel. Atmosfera era tensionată încă de la început. Irina tăcea și își privea farfuria. Radu îl ignora pe Viorel complet.

La desert, Viorel s-a ridicat și a spus:

— Știu că nu e ușor pentru voi să mă acceptați. Dar eu o iubesc pe mama voastră și vreau doar să fie fericită. Nu vreau să iau locul nimănui.

A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi nepoata mea cea mică, Ana, s-a apropiat timid de Viorel:

— Tu știi să joci șah? — l-a întrebat.

Viorel a zâmbit larg:

— Da! Vrei să jucăm împreună?

Copiii au început încet-încet să-l accepte pe Viorel. Irina a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Poate că am fost prea dură cu tine… Mi-e greu să te văd altfel decât mama care are grijă de toți și uită de ea însăși.

Am îmbrățișat-o plângând. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit întreagă.

Astăzi merg cu Viorel prin parc fără teamă. Îmi ține mâna strâns și mă privește ca nimeni altcineva. Am învățat că fericirea nu are vârstă și că e nevoie de curaj să-ți asculți inima atunci când toată lumea îți spune că nu mai ai dreptul la ea.

Mă întreb uneori: câți dintre noi renunțăm la visuri doar pentru că ni se spune că e prea târziu? Oare câți ar avea curajul să iubească din nou dacă ar ști cât de frumos poate fi?