Limitele răbdării: Lecția pe care am dat-o familiei mele

— Klara, iar au venit ai tăi? Nu mai pot, jur! — vocea lui Marius răsuna din bucătărie, în timp ce eu încercam să ascund urmele ultimei petreceri improvizate. Mirosea a ciorbă reîncălzită și a parfum ieftin, iar în sufragerie încă se mai auzeau ecourile râsetelor false ale verișorilor mei.

M-am oprit în pragul ușii, cu un prosop ud în mână. — Ce vrei să fac? Sunt familia mea… Nu pot să le spun să nu mai vină.

— Ba poți! — a izbucnit el, trântind tigaia în chiuvetă. — De când am luat sauna asta, parcă am deschis hotel! Nici nu mai avem intimitate. Și nici bani pentru facturi!

Avea dreptate. De când cumpărasem sauna, toți — de la unchiul Gică până la verișoara Sorina cu cei trei copii gălăgioși — găseau mereu un motiv să ne viziteze. „Venim doar pentru o oră”, spuneau. Dar orele se transformau în zile, iar frigiderul nostru se golea cu viteza luminii.

Într-o seară de vineri, când tocmai voiam să mă bucur de liniște cu Marius, a sunat din nou soneria. Era mama, cu două sacoșe pline de mâncare „pentru toți”, și fratele meu, Vlad, cu iubita lui cea nouă, Andreea. În spatele lor, ca la comandă, au apărut și ceilalți: mătușa Florica, unchiul Gică și Sorina cu copiii.

— Ce noroc că aveți sauna asta! — a exclamat mătușa Florica, trăgându-și papucii de plastic. — Parcă nici nu mai simt reumatismul!

Marius m-a privit tăios. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-i rănesc pe ai mei, dar nici nu mai puteam suporta haosul din casă.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. După ce toți au plecat, am găsit prosoape ude aruncate peste tot, resturi de mâncare pe masă și o factură la curent care mă făcea să tremur.

— Klara, trebuie să facem ceva! — mi-a spus Marius, obosit. — Dacă nu punem limite acum, nu o să mai avem niciodată liniște.

Am plâns în acea noapte. M-am simțit vinovată că nu pot mulțumi pe toată lumea și rușinată că nu știu să spun „nu”. Dar Marius avea dreptate: bunătatea mea era exploatată.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa. Ne iubim familia, dar avem nevoie de spațiu și intimitate.

A urmat o tăcere grea.

— Cum adică? Să nu mai venim? — vocea ei tremura între mirare și supărare.

— Nu spun asta… Dar nu putem fi mereu la dispoziția tuturor. Avem nevoie de timp pentru noi. Și… poate ar fi bine ca fiecare să aducă ceva când vine sau să ne anunțe din timp.

Mama a oftat adânc.

— O să le spun și celorlalți… Dar să știi că nu e ușor pentru mine.

— Nici pentru mine nu e ușor, mamă.

În weekendul următor nu a venit nimeni. Casa era tăcută, aproape stranie fără zarva obișnuită. Am stat cu Marius pe canapea și am băut cafeaua în liniște. Am simțit un gol ciudat în suflet — dorul de familie se amesteca cu ușurarea.

După două săptămâni, Vlad m-a sunat:

— Klara, ce-i cu voi? S-a supărat mama rău… Zice că nu mai sunteți ospitalieri ca înainte.

— Vlad, nu e vorba de ospitalitate. E vorba de respect reciproc. Nu putem fi mereu gazde fără pauză.

A oftat și el.

— Poate ai dreptate… Dar știi cum e mama: ia totul personal.

Au trecut luni până când familia mea a început să înțeleagă că nu pot fi mereu la dispoziția lor. Unii s-au supărat pe mine; mătușa Florica nu mi-a mai vorbit o vreme. Mama încă oftează când povestește vecinelor că „fata ei s-a schimbat”. Dar relația mea cu Marius s-a întărit și am început să mă simt din nou stăpână în propria casă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut ceva prețios pe drum. Dar apoi mă gândesc: cât valorează liniștea sufletului meu? Oare câți dintre noi știm să spunem „ajunge” atunci când bunătatea noastră devine o povară?