M-am întors acasă la bărbatul pe care îl iubesc, dar fiica mea nu m-a vrut lângă ea. La 57 de ani încă nu înțeleg de ce nu pot să mă căsătoresc.

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea Irinei răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia ce-mi lăsasem bagajul jos. Mâinile îmi tremurau pe mânerul genții, iar inima îmi bătea nebunește. Aveam 57 de ani și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că am găsit un loc unde să mă opresc. Dar fiica mea, Irina, nu era deloc pregătită să-mi accepte decizia.

— Irina, am încercat să-ți spun de atâtea ori… Nu e vorba doar despre mine. E despre noi toți. Am nevoie să fiu fericită, am spus eu încet, cu vocea stinsă.

Ea a oftat și a dat ochii peste cap, așa cum făcea când era adolescentă. — Fericirea ta? Dar unde ai fost când eu aveam nevoie de tine? Când tata a murit și tu ai dispărut la București să-ți cauți norocul?

M-am prăbușit pe scaunul vechi de lângă masă. Mi-am amintit de anii aceia: eram tânără, rămasă văduvă la 34 de ani, fără bani, fără sprijin. Am plecat la București să muncesc ca infirmieră, să pot trimite bani acasă pentru Irina și fratele ei mai mic, Radu. Am pierdut ani din viața lor, dar am făcut-o crezând că le va fi mai bine.

— Știu că am greșit, Irina. Dar nu pot da timpul înapoi. Acum… Viorel mă iubește și vrea să ne căsătorim. Am muncit toată viața pentru voi, dar acum simt că merit și eu puțină liniște.

Irina s-a ridicat brusc și a început să strângă nervos cănile de pe masă. — Liniște? Tu nici nu-l cunoști bine pe omul ăsta! Ce știm noi despre el? Poate vrea doar casa asta sau banii tăi.

M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi. — Viorel nu e așa. E un om bun. M-a ajutat când am fost bolnavă, m-a dus la doctori, a stat cu mine nopți întregi. Nu vrea nimic de la mine.

— Toți spun asta la început! a izbucnit ea. — Dar după ce te căsătorești și semnezi actele, cine știe ce se întâmplă?

Am simțit cum mă sufoc între pereții casei care altădată mi se părea un refugiu. Radu, băiatul meu, nu era acasă — el mereu a fost mai deschis, dar locuia acum la Cluj cu familia lui și nu voia să se bage între mine și Irina.

În seara aceea, Viorel a venit cu o pungă de mere și o privire caldă. — Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută.

— Irina nu mă vrea aici… Nu mă vrea nici lângă tine. Spune că nu are încredere în tine.

Viorel s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna între palmele lui mari și aspre. — Las-o să-și verse amarul. O să-i treacă. E greu pentru copii să-și vadă părinții refăcându-și viața.

— Dar eu nu mai sunt copil! am izbucnit eu. — Am 57 de ani! De ce trebuie să cer voie cuiva ca să fiu fericită?

Viorel a zâmbit trist. — Pentru că ai inimă de mamă.

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Irina mă ignora sau îmi răspundea sec. Odată am auzit-o vorbind la telefon cu o prietenă: — Nu pot să cred că mama vrea să se mărite la vârsta asta! Parcă n-ar avea rușine…

M-am simțit mică și vinovată. M-am întrebat dacă nu cumva chiar greșesc. Poate că ar trebui să renunț la tot și să rămân singură, ca să nu supăr pe nimeni.

Într-o seară ploioasă, m-am dus la cimitir la mormântul soțului meu, Gheorghe. M-am așezat pe bancă și am început să-i vorbesc ca altădată:

— Gheorghe, tu ai fi înțeles? Eu nu mai pot trăi doar pentru alții… Mi-e dor de tine, dar mi-e dor și de mine însămi.

Am plâns mult atunci. Când m-am întors acasă, Viorel mă aștepta cu o supă caldă și un zâmbet blând.

— Marioara, hai să plecăm împreună la țară câteva zile. Să ne limpezim gândurile.

Am acceptat. La țară, printre meri și miros de fân proaspăt cosit, am simțit din nou bucuria vieții simple. Viorel mi-a povestit despre copilăria lui grea, despre cum a crescut fără mamă și cât de mult ar fi vrut ca cineva să-l iubească necondiționat.

— De-aia te iubesc pe tine, Marioara. Pentru că tu știi ce înseamnă sacrificiul.

Când ne-am întors acasă, Irina era tot rece cu mine. Într-o zi am găsit-o plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o blând.

— Mi-e frică să nu te pierd din nou… Dacă Viorel te rănește? Dacă iar pleci?

Atunci am înțeles: nu era furie în glasul ei, ci teamă. Am luat-o în brațe și i-am promis că n-o voi mai părăsi niciodată.

Au trecut luni până când Irina a început să-l accepte pe Viorel. Încet-încet, l-a văzut așa cum îl vedeam eu: un om simplu, muncitor, care nu voia decât o familie adevărată.

Dar încă mă întreb: De ce trebuie ca fericirea unei femei trecute de prima tinerețe să fie mereu pusă sub semnul întrebării? Oare chiar trebuie să cerem voie copiilor noștri ca să iubim din nou? Sau merităm și noi o șansă la liniște?

Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și asculte inima mai des… Voi ce credeți? E prea târziu vreodată pentru fericire?