Moștenirea bunicii: Când darul devine povară

— Ce faci, Ilinca? Ai uitat să ștergi praful de pe bibliotecă! Nu ți-am spus de atâtea ori că nu suport mizeria?

Vocea mamei răsuna în apartamentul mic, moștenit de la bunica. Mă opream din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Fratele meu, Vlad, se uita la mine din colțul sufrageriei, cu ochii lui mari, obosiți de atâta ceartă. De când bunica plecase și ne lăsase apartamentul, viața noastră nu mai era a noastră. Mama, Mariana, venea zilnic, cu cheile ei vechi, intrând fără să bată, criticând tot ce făceam, ca și cum apartamentul era al ei, nu al nostru.

— Mamă, te rog, nu mai intra așa. Avem și noi nevoie de intimitate, am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

— Intimitate? În casa MEA? Nu uitați că fără mine nu aveați nimic! Eu am avut grijă de bunica, eu am plătit facturile când voi erați copii! Acum vă credeți mari, dar tot eu vă țin pe linia de plutire!

Vlad a strâns din pumni. Îl simțeam cum fierbe, dar nu spunea nimic. De fiecare dată când încercam să-i explicăm mamei că apartamentul e al nostru, că bunica a vrut să ne lase ceva doar nouă, Mariana izbucnea în lacrimi sau amenințări. „O să vă dau afară! O să vând totul! O să vă pară rău!”

Seara, după ce a plecat trântind ușa, am stat cu Vlad la masa din bucătărie, în lumina slabă a unei veioze vechi.

— Nu mai pot, Ilinca. Parcă trăim în cușcă. Nu mai e casa noastră, e ca și cum am fi chiriași la ea.

— Știu, dar ce putem face? Dacă schimbăm yala, o să se supere și mai tare. O să ne urască.

— Poate e timpul să ne gândim și la noi. Nu mai suntem copii. Dacă nu punem limite acum, n-o să avem niciodată liniște.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, ascultând cum ploaia lovea geamul. Mă simțeam vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie să aleg între liniștea mea și dragostea mamei? De ce dragostea ei vine mereu cu prețul libertății mele?

A doua zi, Vlad a venit cu un lăcătuș. Am schimbat yala, tremurând amândoi de frică și vinovăție. Când mama a venit și a încercat să intre, a bătut cu pumnii în ușă, urlând:

— Cum ați putut să-mi faceți asta? Eu v-am crescut! Eu v-am dat totul!

— Mamă, te iubim, dar avem nevoie de spațiul nostru. Nu vrem să te excludem, dar trebuie să înțelegi că apartamentul e al nostru acum. Vrem să ne construim viața, să facem greșeli, să ne bucurăm de liniște. Te rugăm să respecți asta.

A plâns, ne-a blestemat, apoi a dispărut câteva zile. N-am dormit, n-am mâncat, am stat cu telefonul în mână, așteptând un semn. Când a revenit, era schimbată. Mai tăcută, mai tristă, dar parcă și mai umană.

— Poate că am greșit, a spus într-o zi, privind pe geam. Mi-e greu să văd că nu mai aveți nevoie de mine. Dar poate că așa trebuie să fie. Să vă găsiți drumul.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de tăceri, de priviri reci la mesele de familie, de reproșuri subtile. Dar încet-încet, am început să respirăm. Să ne simțim acasă. Să ne certăm și să ne împăcăm fără să ne fie frică de cineva care intră peste noi. Să ne facem planuri, să ne decorăm camera, să invităm prieteni fără să cerem voie.

Uneori, când stau pe canapea și privesc fotografiile bunicii, mă întreb dacă ar fi fost mândră de noi. Dacă ar fi înțeles de ce am făcut ce am făcut. Dacă dragostea adevărată nu înseamnă, de fapt, să lași pe celălalt să fie liber.

Oare câți dintre noi trăim cu daruri care devin poveri? Oare cât de greu e să spui „ajunge” atunci când cel care te rănește e chiar cel care te-a iubit cel mai mult?