Moștenirea tăcerii: De ce sora mea mă evită după cel mai mare sacrificiu al meu

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilie! Cum să-i dai totul Mariei? Tu cu ce mai rămâi?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe șorț, iar ochii îi ardeau de o supărare veche, pe care o știam prea bine. Eu stăteam la masă, cu privirea în gol, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară.

— Mamă, Maria are doi copii mici. Eu… eu mă descurc. Nu am nevoie de pământul ăsta. Lasă-l ei, poate așa o să-i fie mai ușor.

Adevărul era că nu voiam să mă cert cu nimeni. Tata murise de curând și, odată cu el, parcă se stinsese și orice urmă de liniște din casa noastră din satul Ciorogârla. Moștenirea era mică: două hectare de pământ, o casă bătrânească și niște amintiri care mă apăsau ca o piatră pe piept. Maria plângea mereu că nu se descurcă, că soțul ei, Costel, bea și nu aduce bani acasă. Eu eram singur, divorțat de trei ani, fără copii, cu un apartament în București și un job care mă ținea ocupat până târziu.

— Ilie, nu e drept! Tu ai muncit cel mai mult la pământul ăsta. Maria nici nu venea la cules cartofii! — a izbucnit mama.

Am ridicat din umeri. Poate că avea dreptate. Dar ce rost avea să ne certăm pentru niște brazde de pământ? Am semnat actele la notar fără să clipesc. Maria a plâns și m-a îmbrățișat strâns, promițându-mi că nu va uita niciodată ce am făcut pentru ea.

Au trecut două luni de atunci. Niciun telefon, niciun mesaj. Când am sunat-o să o întreb dacă are nevoie de ajutor la arat, mi-a răspuns scurt:

— Nu pot vorbi acum, Ilie. Sunt ocupată.

Și a închis. Am încercat să-mi spun că e stresată, că are multe pe cap. Dar ceva nu era în regulă. Mama mă întreba mereu:

— Ai vorbit cu Maria? Ce face?

Nu știam ce să-i răspund. Într-o duminică am decis să merg la ea acasă, în satul vecin. Am bătut la poartă, dar nimeni nu mi-a deschis. Am auzit râsete de copii din curte și vocea Mariei, dar când am strigat-o, s-a făcut liniște brusc. Am plecat cu un nod în gât.

În serile lungi din apartamentul meu rece din București, mă întrebam unde am greșit. Oare sacrificiul meu a fost prea mare? Oare am făcut-o pe Maria să se simtă vinovată? Sau poate Costel i-a spus ceva urât despre mine? Gândurile mă rodeau ca niște șoareci flămânzi.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:

— Ilie, am auzit că Maria vrea să vândă pământul! Cum e posibil așa ceva?

Am simțit cum mi se taie respirația. Am luat primul tren spre sat și m-am dus direct la Maria acasă. Ea era pe prispă, cu ochii roșii și fața trasă.

— De ce vrei să vinzi pământul? — am întrebat-o fără ocolișuri.

A tăcut mult timp, apoi a izbucnit:

— Nu pot să-l țin, Ilie! Costel mă bate să-i dau bani pentru băutură! Dacă nu vând, îmi face viața un coșmar! Nu mai pot!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața am încercat să o protejez pe Maria, dar acum eram neputincios.

— De ce nu mi-ai spus? De ce m-ai evitat?

— Pentru că mi-e rușine! Pentru că tu ai renunțat la tot pentru mine și eu… eu nu pot face nimic bun cu ce mi-ai dat! — a plâns ea.

Am stat lângă ea pe prispă până s-a lăsat seara. N-am găsit nicio soluție. Mama a venit și ea și ne-a privit pe amândoi cu ochii umezi:

— Asta e familia noastră acum? Să ne ascundem unul de altul?

În zilele care au urmat, Maria a vândut pământul unui vecin bogat din sat. Cu banii a plătit datoriile lui Costel și a plecat cu copiii la o mătușă din oraș. Eu am rămas cu mama în casa bătrânească, privind câmpul gol pe care l-am muncit împreună cândva.

Seara, când sting lumina și rămân singur cu gândurile mele, mă întreb: oare merită sacrificiul dacă aduce doar tăcere între frați? Ce preț are dragostea de familie când fiecare își poartă crucea în taină?

Poate voi afla răspunsul într-o zi. Sau poate voi rămâne mereu cu întrebarea asta arzând în suflet: „Cât valorează o inimă împărțită între datorie și iubire?”