„Nora mea a decis că trebuie să plătesc o parte din facturile de utilități”

Niciodată nu m-am gândit că voi ajunge în această situație. Mă numesc Mihai și am 68 de ani. Întotdeauna m-am mândrit cu independența mea, chiar și la pensie. Trăiesc dintr-un venit fix, care este suficient pentru a-mi acoperi nevoile de bază atâta timp cât îmi gestionez bugetul cu grijă. Fiul meu, Andrei, are 37 de ani și are un loc de muncă bun. Întotdeauna a fost acolo pentru mine când am avut nevoie de un mic ajutor suplimentar. Dar recent, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.

Andrei s-a căsătorit cu Elena acum cinci ani. La început, părea o femeie minunată și eram fericit pentru ei. Au două fiice frumoase, Ana și Maria, care îmi aduc bucurie în viață. Cu toate acestea, în ultimul an, atitudinea Elenei față de mine s-a schimbat dramatic.

Totul a început când Andrei și Elena au cumpărat o casă nouă. A fost un pas mare față de casa lor anterioară și eram mândru de ei pentru că au reușit să atingă un astfel de obiectiv. Dar cu noua casă au venit și cheltuieli mai mari, și nu a trecut mult timp până când Elena a început să analizeze mai atent bugetul lor.

Într-o seară, Andrei m-a sunat și m-a întrebat dacă poate veni să vorbim. Când a ajuns, părea incomod, ceea ce m-a pus imediat pe gânduri. Mi-a explicat că Elena a analizat finanțele lor și a observat că cheltuiau mai mult decât anticipaseră. Ea a sugerat că, din moment ce locuiesc singur și ei mă ajutau ocazional, ar fi corect să contribui la facturile lor de utilități.

Am fost luat prin surprindere. Întotdeauna mi-am gestionat propriile cheltuieli și am cerut ajutor doar în cazuri de urgență. I-am spus lui Andrei că abia îmi pot acoperi propriile facturi, darămite să contribui la ale lor. Părea să înțeleagă, dar a spus că Elena era hotărâtă în privința asta.

Câteva zile mai târziu, Elena m-a sunat personal. Era politicosă dar fermă. Mi-a explicat că noua lor casă vine cu costuri mai mari la utilități și că era corect să contribui din moment ce stau ocazional la ei și folosesc resursele lor. Am încercat să-i explic situația mea financiară, dar nu a vrut să audă. A insistat să încep să plătesc 200 de lei pe lună pentru facturile lor de utilități.

M-am simțit prins la colț și neajutorat. Nu voiam să tensionez relația cu Andrei sau să cauzez probleme în căsnicia lui, așa că am acceptat cu reticență. Dar 200 de lei pe lună era o sumă semnificativă pentru mine. Însemna să reduc din esențiale precum alimentele și medicamentele.

Pe măsură ce lunile treceau, situația mea financiară s-a înrăutățit. Am început să sar peste mese și să raționalizez medicamentele pentru a face față cheltuielilor. Sănătatea mea a început să se deterioreze, dar nu voiam să-l împovărez pe Andrei cu problemele mele. Știam că avea destule pe cap cu locul de muncă și familia lui.

Într-o zi, am leșinat în apartamentul meu din cauza malnutriției și lipsei de medicamente adecvate. Un vecin m-a găsit și a chemat ambulanța. Am fost dus la spital, unde medicii mi-au spus că starea mea era critică. Au reușit să mă stabilizeze, dar era clar că nu puteam continua să trăiesc așa.

Când Andrei a aflat ce s-a întâmplat, a fost devastat. A confruntat-o pe Elena în legătură cu cerințele ei, dar ea a rămas fermă, insistând că aveau nevoie de bani. Andrei era sfâșiat între loialitatea față de soția lui și responsabilitatea față de mine.

În cele din urmă, Andrei a luat decizia dificilă de a mă muta într-un azil de bătrâni unde puteam primi îngrijirea adecvată. Mi s-a rupt inima să-mi părăsesc casa și să-mi pierd independența, dar nu aveam altă opțiune.

Acum îmi petrec zilele într-o cameră mică la azilul de bătrâni, reflectând asupra modului în care lucrurile ar fi putut fi diferite. Relația mea cu Andrei este tensionată și rareori îmi văd nepoatele. Decizia Elenei de a cere bani de la mine a lăsat un impact durabil asupra familiei noastre, unul care poate nu se va vindeca niciodată complet.