„Nu mai sunt slujnica ta, doamnă Popescu!” – Poveste despre limite, familie și singurătate

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, trântind sacoșa cu cumpărături pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei blânzi, dar obosiți, încercând să înțeleagă ce se întâmplase de data asta.

— Ce s-a întâmplat, Irina? iarăși cu doamna Popescu?

Am dat din cap, încercând să-mi adun gândurile. Parcă totul se învârtea în jurul acelei femei de când se îmbolnăvise. Doamna Popescu locuia la etajul trei, singură de când îi murise soțul. La început, mi s-a părut firesc să o ajut: îi duceam gunoiul, îi făceam cumpărăturile, îi aduceam medicamentele. Era bătrână și bolnavă, iar copiii ei erau plecați în străinătate. Dar cu fiecare zi, așteptările ei creșteau.

— Irina, vino să-mi schimbi pansamentul! — mă striga prin ușa întredeschisă.
— Irina, nu pot să dorm dacă nu-mi faci ceaiul acela cu lămâie!
— Irina, ai uitat să-mi plătești factura la lumină!

La început mă simțeam importantă, utilă. Dar încet-încet, am început să mă simt captivă. Orice refuz era întâmpinat cu suspine sau cuvinte grele:

— Dacă nici tu nu mă ajuți, cine să mă mai ajute? O să mor aici și n-o să știe nimeni!

Într-o zi, când am ajuns acasă după o tură lungă la spital (lucrez ca infirmieră), am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Fratele meu, Radu, tocmai plecase trântind ușa.

— Ce s-a întâmplat?
— Radu zice că nu mai sunt niciodată acasă. Că nu-l ajut cu nimic. Că tot timpul alerg după alții…

Atunci am simțit pentru prima dată furia. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să-mi neglijez familia pentru o femeie care nici măcar nu era recunoscătoare?

În acea seară am încercat să vorbesc cu doamna Popescu:

— Doamnă Popescu, nu pot să vin în fiecare zi. Am și eu familie, am serviciu…
Ea m-a privit lung, cu ochii aceia cenușii care păreau mereu umezi.
— Și eu ce fac? Să mor aici singură? Asta vrei?

Vinovăția m-a strâns de gât ca un șarpe. Am rămas. Am făcut ceaiul. Am schimbat pansamentul. Am ascultat poveștile despre tinerețea ei și despre copiii care „nu mai au timp de bătrâni”.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: muncă, acasă, doamna Popescu. Prietenii au început să mă evite — nu mai aveam timp de nimic. Mama mă privea tot mai descurajată. Radu nu-mi mai răspundea la telefon.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, am primit un telefon de la doamna Popescu:

— Irina, vino repede! Nu pot să respir!

Am alergat pe scări ca nebuna. Am găsit-o în pat, palidă și speriată. Am sunat la 112 și am stat lângă ea până a venit ambulanța. După ce au luat-o la spital, m-am prăbușit pe canapeaua ei și am plâns în hohote.

Atunci am văzut pe masă o scrisoare neterminată către fiica ei din Italia:

„Draga mea Anca,
Irina e singura care mă mai vizitează. Fără ea cred că aș muri de singurătate…”

Am simțit un nod în gât. Oare chiar eram singura ei speranță? Sau doar o victimă a propriei mele neputințe de a spune „nu”?

Când s-a întors din spital, doamna Popescu era și mai dependentă de mine. Într-o seară, când i-am spus că nu pot rămâne peste noapte pentru că mama mea era bolnavă, a început să țipe:

— Nu-ți pasă! Toți sunteți la fel! Mă lăsați să mor!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Nu mai sunt slujnica ta, doamnă Popescu! — am spus cu voce tremurată. — Am și eu o viață! Am o mamă bolnavă acasă! Nu pot fi tot timpul aici!

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Atunci du-te! Du-te și lasă-mă!

Am ieșit pe ușă tremurând din toate încheieturile. Pe scări am izbucnit în plâns.

Acasă m-am prăbușit în brațele mamei mele.

— Ai făcut tot ce ai putut, Irina… dar trebuie să ai grijă și de tine.

Au trecut câteva zile până când am avut curajul să urc din nou la doamna Popescu. I-am dus niște supă caldă și i-am spus că voi veni doar atunci când pot. Când am plecat, m-a privit lung și mi-a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate că am cerut prea mult.

De atunci lucrurile s-au schimbat. Am început să pun limite. Să spun „nu” fără vinovăție. Să fiu prezentă pentru mama mea și pentru mine însămi.

Dar uneori mă întreb: unde tragem linia între compasiune și sacrificiu? Cât putem da fără să ne pierdem pe noi înșine?