Nu sunt doar un titlu: Povestea unui apartament bucureștean, a viselor de familie și a trădării

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Daria! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care mirosea încă a cafea și a vechi. Era o după-amiază sufocantă de iunie, iar soarele bătea în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei, luminând praful care plutea leneș în aer. Daria stătea în fața mea, cu ochii reci și brațele încrucișate, ca și cum ar fi fost la un interogatoriu, nu în casa în care a crescut și a râs alături de mine.

— Nu e vorba despre tine, mătușă Ana, mi-a răspuns ea, aproape șoptit, dar cu o siguranță care m-a înghețat. E vorba despre ce mi se cuvine. Tata a spus mereu că apartamentul ăsta ar trebui să fie al meu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata ei, fratele meu mai mare, Lucian, murise acum doi ani. De atunci, Daria venea tot mai rar pe la mine. Dar niciodată nu mi-aș fi imaginat că va veni cu un avocat și cu acte pregătite să mă dea afară din propria casă.

Am crescut-o ca pe copilul meu. Când mama ei a plecat în Italia să muncească, eu am fost cea care i-a făcut temele, i-a pansat genunchii juliți și i-a ținut capul în poală când plângea după părinți. Acum, tot ce vedea ea era o proprietate pe care o putea revendica.

— Daria, casa asta e tot ce am. E plină de amintiri cu bunica ta, cu Lucian… Cu tine! Nu poți să-mi faci asta!

— Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să mă gândesc la viitorul meu. Am nevoie de bani pentru avansul la apartamentul meu. Și tu ai pensie, poți să-ți găsești ceva mai mic…

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. M-am prăbușit pe canapea, simțind că tot aerul din cameră s-a evaporat. Am privit spre rafturile pline cu fotografii: eu și Lucian la mare, Daria la serbarea de la grădiniță, mama ținându-ne în brațe pe amândoi. Cum am ajuns aici?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, atingând pereții, ușile scârțâitoare, masa veche de lemn unde încă se vedeau urmele de creion de când Daria învăța să scrie. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au fost în zadar.

A doua zi dimineață am primit un telefon de la sora mea, Mariana.

— Ana, te rog să nu faci scandal. Daria e tânără, are nevoie de sprijinul nostru…

— Sprijin? Să mă lase pe drumuri? Mariana, tu chiar nu vezi ce face copilul tău?

— E și copilul tău! Ai crescut-o ca pe fiica ta! Poate găsiți o soluție împreună…

Am simțit că mă sufoc. Toată viața am pus familia pe primul loc. Am renunțat la visele mele pentru ei. Am rămas singură aici când toți au plecat după bani sau fericire prin alte țări. Și acum? Sunt doar o piedică în calea fericirii lor?

În zilele următoare, vecinii au început să șușotească. Doamna Popescu de la trei m-a oprit pe scări:

— Am auzit că vrea să vă dea afară… Nu vă lăsați! Aici e casa dumneavoastră!

M-am simțit rușinată și expusă. O parte din mine voia să cedeze — să-i dau Dariei ce vrea și să dispar undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar alta… alta voia să lupte pentru tot ce am construit.

Am început să caut acte prin sertare: contractul de moștenire de la mama, chitanțe vechi de întreținere plătite din pensia mea mizeră, scrisori de la Lucian în care îmi mulțumea pentru tot ce făcusem pentru Daria.

Într-o seară, Daria a venit din nou. Era obosită și părea mai puțin sigură pe ea.

— Mătușă Ana… Nu vreau să ne certăm. Dar avocatul spune că am drept legal la jumătate din apartament.

— Și sufletul meu? Cine are drept legal la el? Cine plătește pentru anii ăștia în care te-am iubit ca pe copilul meu?

A tăcut. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Știu că nu e corect… Dar nu mai pot trăi cu chirie. Prietenul meu vrea să ne mutăm împreună și… Nu avem bani.

— Și eu? Unde mă duc eu?

— Poate… Poate găsim o soluție. Să vindem apartamentul și să împărțim banii?

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Să vând tot ce a mai rămas din familia mea pentru ca ea să-și înceapă viața? Dar dacă nu o ajut acum… O voi pierde pentru totdeauna?

În noaptea aceea am plâns ca un copil. Am sunat-o pe Mariana și i-am spus că nu pot renunța la casă. Că nu pot trăi cu gândul că am pierdut totul pentru niște bani.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Îmi pare rău că te-am rănit. Poate într-o zi o să mă ierți.”

Au trecut luni de atunci. Daria nu mi-a mai vorbit. Sora mea mă sună rar și discuțiile noastre sunt reci ca iarna din București. Vecinii mă privesc cu milă sau curiozitate.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă dragostea de familie chiar merită orice sacrificiu sau dacă unele răni nu se vindecă niciodată.

Oare chiar trebuie să iertăm orice doar pentru că suntem rude? Sau uneori e mai sănătos să ne alegem liniștea în locul sângelui?