„Nu vreau să vii la nunta mea”: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă.

Cuvintele Mirunei au căzut ca o sentință. Stătea în fața mea, cu ochii aceia reci pe care nu-i mai recunoșteam. În bucătăria noastră mică din Ploiești, mi s-au tăiat picioarele. Mâinile mi-au început să tremure și am simțit cum inima mi se strânge ca într-o menghină. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce am reușit să spun a fost un șoptit:

— Miruna, de ce?

Ea a oftat, privind pe geam, evitându-mi privirea.

— Pentru că nu vreau să stric ziua aceea. Pentru că mereu ai ceva de comentat. Pentru că nu mă lași să fiu eu însămi.

Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost pentru ea. Că am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții, schimburi de noapte, doar ca să nu-i lipsească nimic. Că am rămas cu tatăl ei, Sorin, chiar și când mă simțeam singură în propria casă, doar ca ea să aibă o familie întreagă. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Nu e corect… am șoptit din nou.

Miruna s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Niciodată nu e corect pentru tine! Mereu ești victima! Mereu tu ai suferit cel mai mult! Dar știi ceva? Și eu am suferit! Ai vrut mereu să fiu altcineva decât sunt!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură, cu sunetul pașilor ei răsunând în capul meu. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că vecina de la doi putea auzi prin pereții subțiri.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la pozele cu Miruna mică — cu părul blond prins în două codițe, râzând la soare în curtea grădiniței. Unde greșisem? Când se transformase fetița mea într-o străină?

A doua zi dimineață, Sorin a venit în bucătărie, cu fața lui mereu obosită.

— Ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre suspine. S-a uitat la mine fără expresie, apoi a dat din cap.

— Las-o să facă ce vrea. E mare acum.

— Cum poți să spui asta? E fiica noastră!

— Ești prea posesivă, Maria. Mereu ai fost.

M-am simțit trădată. Toți mă acuzau că sunt prea mult — prea grijulie, prea prezentă, prea sufocantă. Dar nimeni nu vedea cât de mult mă durea distanța asta dintre noi.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Miruna. I-am scris mesaje lungi pe WhatsApp, i-am lăsat flori la ușă, am sunat-o de zeci de ori. Nu mi-a răspuns niciodată. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu eram problema.

Într-o seară, sora mea mai mică, Ioana, a venit la mine.

— Maria, trebuie să accepți că Miruna are nevoie de spațiu. Poate ai fost prea dură cu ea uneori.

— Eu? Eu am făcut totul pentru ea! Am renunțat la viața mea!

— Poate tocmai asta e problema… Poate n-ai lăsat-o niciodată să fie ea însăși.

Am izbucnit din nou în plâns. Nu voiam să accept că sacrificiile mele ar fi putut răni pe cineva.

Cu o săptămână înainte de nuntă, am primit un plic acasă. Era invitația la nuntă — dar numele meu nu era trecut pe lista invitaților. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

În ziua nunții am stat singură acasă, cu telefonul în mână, urmărind poze pe Facebook postate de rude și prieteni. Miruna era superbă în rochia albă, zâmbind larg lângă Vlad, băiatul acela liniștit pe care abia apucasem să-l cunosc. Toată lumea părea fericită fără mine.

După nuntă, am primit un mesaj scurt: „Sper că ai înțeles de ce am făcut asta.”

Am vrut să-i răspund că nu înțeleg nimic. Că doare mai tare decât orice altceva pe lume. Dar m-am oprit. Poate că Ioana avea dreptate — poate că dragostea mea a fost prea apăsătoare.

Au trecut luni de zile fără să vorbim. Casa era pustie și tăcută; Sorin pleca tot mai des la pescuit sau la prieteni. Eu mă agățam de amintiri: primele zile de școală ale Mirunei, serbările unde plângeam de emoție, serile când îi citeam povești până adormea.

Într-o duminică după-amiază, când ploua mărunt afară și frunzele se lipeau de geamuri, Miruna a venit pe neașteptate acasă. A intrat fără să bată și s-a așezat la masă.

— Mamă… putem vorbi?

Am simțit cum mi se oprește respirația.

— Da… sigur…

A stat mult timp tăcută, jucându-se cu inelul de pe deget.

— Știu că te-am rănit… Dar aveam nevoie să respir. Să simt că pot lua decizii fără să mă simt vinovată față de tine.

— Ți-am vrut doar binele…

— Știu… Dar binele tău nu era mereu binele meu.

Am plâns amândouă atunci — pentru toate lucrurile nespuse și pentru anii pierduți între așteptări și neînțelegeri.

Acum încercăm să ne regăsim una pe cealaltă. Nu e ușor; fiecare pas e o luptă între dorința mea de a o proteja și nevoia ei de libertate.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să renunți la tine ca părinte? Unde se termină dragostea și începe sufocarea? Poate cineva să ierte cu adevărat atunci când doare atât de tare?