„Nu vreau să vii la nunta mea”: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă. Vocea Mirunei era calmă, aproape rece, dar cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie de gheață. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. În bucătăria noastră mică din Bacău, mirosul de cafea proaspătă nu mai avea nicio putere să mă liniștească.

— Miruna, ce spui? Cum să nu vin? Sunt mama ta… am șoptit, dar ea nu s-a clintit. S-a uitat la mine cu ochii aceia verzi, pe care i-a moștenit de la tatăl ei, și mi-a răspuns fără ezitare:

— Nu vreau să stric ziua mea. Nu vreau să simt presiunea ta, privirile tale critice. Vreau să fiu fericită, măcar o dată.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost pentru ea, că am muncit douăzeci de ani în fabrică, că am rămas singură după ce tatăl ei ne-a părăsit pentru alta. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am rămas acolo, cu ochii închiși, încercând să-mi adun gândurile.

Miruna și-a strâns geanta și a ieșit fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit ușor, dar ecoul ei a rămas în mine zile întregi. Am stat pe scaunul vechi din bucătărie și am plâns ca un copil. M-am întrebat unde am greșit. Oare când a început să mă urască? Sau poate niciodată nu m-a iubit cu adevărat?

Au trecut două săptămâni de atunci. Vecina mea, doamna Lidia, a venit într-o zi la mine cu o tavă de plăcinte.

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută rău…

I-am povestit totul printre suspine. Ea a dat din cap și mi-a spus:

— Copiii ăștia… nu mai știu ce-i respectul. Dar poate ai fost prea aspră cu ea? Știi cum e, uneori dragostea noastră îi sufocă.

Am rămas pe gânduri după ce a plecat. Oare chiar am fost prea dură? Mi-am amintit de serile când venea acasă târziu și eu o certam că nu-și vede de școală. De zilele când îi verificam telefonul pe ascuns sau îi interziceam să iasă cu prietenele care nu-mi plăceau. Am vrut mereu să o protejez, dar poate am construit un zid între noi.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu un mesaj: „Te iubesc, Miruna. Îmi pare rău dacă te-am rănit. Aș vrea să vorbim.” Niciun răspuns.

În ziua nunții ei, am privit pe fereastră cum lumea se grăbea spre biserică. Am văzut-o pe Miruna într-o rochie albă simplă, cu părul prins într-un coc lejer. Era frumoasă și părea fericită. Lângă ea era Vlad, băiatul acela liniștit pe care îl cunoscuse la facultate. Mama lui Vlad îi ținea trena și îi zâmbea larg.

Am simțit un gol imens. M-am întrebat dacă Miruna se va gândi vreodată la mine în ziua aceea sau dacă va regreta absența mea. Poate că pentru ea era mai bine așa — fără certuri, fără reproșuri.

Seara târziu, când toată lumea petrecea la restaurantul din centru, am primit un mesaj scurt: „Sper că într-o zi vei înțelege.” Atât. Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel — amare și grele.

Au trecut luni de zile fără să vorbim. Prietenele mele mă sfătuiau să o las în pace, că o să-i treacă. Dar eu nu puteam dormi nopțile gândindu-mă la ea. M-am dus la biserică și m-am rugat pentru iertare — pentru mine și pentru ea.

Într-o duminică dimineață, am văzut-o pe Miruna la piață. Era cu Vlad și cumpărau legume proaspete. Am vrut să mă apropii, dar m-am oprit. Mi-era teamă să nu stric iar totul.

— Mamă… vocea ei m-a surprins din spate. M-am întors și am văzut-o privindu-mă cu ochii umezi.

— Miruna…

— Putem vorbi? a întrebat ea timid.

Am mers împreună pe aleea dintre tarabe. Mi-a spus că a avut nevoie de spațiu, că s-a simțit mereu judecată și neînțeleasă.

— Știu că ai vrut binele meu, dar uneori m-ai sufocat… Nu mai eram copilul tău, mamă. Aveam nevoie să fiu eu însămi.

Am ascultat-o fără să o întrerup pentru prima dată după mulți ani. I-am spus cât de mult îmi pare rău pentru tot ce am greșit și cât de mult o iubesc.

— Poate n-o să putem repara totul peste noapte… dar vreau să încercăm, mi-a spus ea încet.

Ne-am îmbrățișat acolo, printre oameni străini și tarabe pline de roșii coapte. Pentru prima dată după mult timp am simțit speranță.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să pierdem ce iubim cel mai mult din dorința de a proteja? Oare putem găsi iertarea înainte ca distanța dintre noi să devină de netrecut?