Oaspete în casa fiului meu: Povestea Mariei

— Mamă, nu mai pune sare peste tot! Ți-am zis că nu ne place așa sărat!
Vocea lui Radu răsună tăios din bucătărie, iar eu rămân cu lingura suspendată deasupra oalei. Mă uit la Nora, care își ridică ochii din telefon doar cât să-mi arunce o privire plictisită. Mă simt mică, stingheră, ca o musafiră care a greșit adresa.

Nu așa mi-am imaginat bătrânețea. După ce l-am pierdut pe Ilie, soțul meu, am crezut că măcar fiul meu va fi sprijinul de care am nevoie. Casa mea din sat a rămas pustie, iar eu am venit la București cu două valize și inima plină de speranță. Dar aici, în apartamentul lor modern, nu găsesc decât pereți reci și priviri grăbite.

— Lasă, mamă, că fac eu mâncare data viitoare, spune Nora cu un zâmbet fals.
— Nu-i nimic, dragă, doar voiam să vă ajut… răspund încet, dar nimeni nu mă mai ascultă.

Seara, când Radu se întoarce obosit de la serviciu, îl aud cum oftează când mă vede pe canapea. Îmi povestește despre ședințe, despre șeful lui care îl stresează, dar niciodată nu mă întreabă cum mă simt eu. Uneori îmi vine să țip: „Radu, sunt mama ta! Nu vezi cât mi-e de greu?” Dar cuvintele îmi rămân în gât.

Într-o duminică, încerc să aduc puțină viață în casă. Scot albumul cu poze vechi și îl pun pe masă.

— Uite, Radu, îți mai amintești când ai câștigat premiul la olimpiadă?
El ridică din umeri.
— Da, mamă… Dar hai să nu mai trăim în trecut.

Nora oftează și se ridică de la masă.
— Maria, poate ar trebui să ieșiți mai des la plimbare. Poate vă face bine.

Simt cum mă apasă pereții. Mă plimb prin parc singură și privesc copiii altora cum râd cu bunicii lor. Îmi vine să plâng. Mă întreb unde am greșit. Am muncit toată viața pentru Radu. Am renunțat la visele mele ca să-i fie lui bine. Acum sunt un oaspete în casa lui.

Într-o seară, aud discuția lor prin ușa întredeschisă:
— Nu mai pot, Radu! Mama ta e peste tot! Nu am intimitate deloc!
— Știu, dar ce vrei să fac? Unde să o duc?

Mă retrag în camera mea și plâng în pernă. Mă simt ca o povară. Nu vreau să fiu motiv de ceartă între ei. A doua zi îi spun lui Radu:
— Poate ar trebui să mă întorc acasă… sau să caut un loc la azil.
El se uită la mine speriat:
— Mamă, nu spune asta! Doar… e greu pentru toți.

Dar nu vorbește despre el. Nu mă întreabă ce simt eu. Încep să caut pe internet aziluri de bătrâni. Mă sperie gândul să fiu printre străini, dar poate acolo nu voi fi o povară.

Într-o zi primesc un telefon de la vecina mea din sat, tanti Viorica:
— Marie, casa ta s-a umplut de buruieni! Ce faci acolo la oraș?
Simt un nod în gât. Mi-e dor de mirosul de iarbă proaspătă, de liniștea serilor de vară.

Încerc să vorbesc cu Radu:
— Poate ar trebui să vin măcar o vreme acasă… Să mai văd grădina.
El ridică din umeri:
— Cum vrei tu, mamă… Dar nu cred că te descurci singură.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îmi amintesc cum îl legănam pe Radu când era mic și îmi promiteam că voi fi mereu lângă el. Acum el nu mai are nevoie de mine. Sau poate niciodată nu a avut cu adevărat.

A doua zi îmi fac bagajele. Nora nici nu mă salută când plec. Radu mă conduce la autogară și mă îmbrățișează stângaci.
— Să ai grijă de tine, mamă…

Ajung acasă și găsesc curtea plină de iarbă înaltă și flori sălbatice. Mâinile îmi tremură când deschid poarta veche. În casă miroase a praf și a amintiri.

Primele zile sunt grele. Plâng mult. Dar apoi tanti Viorica vine cu o plăcintă caldă și stăm la povești până târziu. Încep să curăț grădina și simt cum viața se întoarce încet în mine.

Radu mă sună rar. Uneori îmi spune că îi e dor de mâncarea mea. Dar nu vine niciodată în vizită.

M-am întrebat mult timp dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă așa e viața acum: copiii pleacă și uită de cei care i-au crescut. Poate că fiecare trebuie să-și găsească locul lui pe lume, chiar dacă asta înseamnă să fii singur uneori.

Oare câți părinți trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare chiar suntem doar niște oaspeți în casele copiilor noștri? Voi ce credeți?