Promisiunea care doare: Povestea Anei din Ploiești

— Ana, nu te mai preface că nu mă vezi! vocea lui Radu a răsunat tăios printre rafturile înguste ale magazinului alimentar pe care îl țineam de aproape opt ani, în Ploiești. Mâinile mi-au înghețat pe lada cu iaurturi, iar inima mi-a sărit direct în gât. Nu-l mai văzusem de la înmormântarea mamei, când am plecat fără să mă uit înapoi, lăsând totul în urmă: casa copilăriei, sora mea, și pe el, bărbatul care mi-a frânt inima și mi-a distrus familia.

— Ce cauți aici? am reușit să șoptesc, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Radu s-a apropiat, cu ochii lui cenușii, reci ca o zi de noiembrie. — Trebuie să vorbim. Nu mai putem fugi la nesfârșit.

Clienții se uitau curioși la noi, simțind tensiunea din aer. Am tras aer adânc în piept și l-am invitat în spate, în mica încăpere unde țineam marfa și unde, de atâtea ori, plânsesem singură după program.

— Ce vrei? am întrebat, sprijinindu-mă de perete.

— Sora ta, Irina, e bolnavă. Nu mai are mult. Și vrea să te vadă. M-a rugat să vin eu, că știe că nu m-ai asculta altfel.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca un duș rece. Irina… Sora mea mai mică, cea care mi-a jurat că nu mă va ierta niciodată pentru ce am făcut. Pentru că am plecat cu Radu, iubitul ei de atunci, și am distrus tot ce era între noi.

Am simțit cum mă sufocă rușinea și regretul. — De ce acum? De ce după atâția ani?

Radu a ridicat din umeri. — Pentru că timpul nu iartă pe nimeni. Și pentru că ai promis odată că vei fi acolo pentru ea, orice ar fi.

Am ieșit din magazin fără să-mi iau geaca, cu pași nesiguri. Pe drum spre spital, am retrăit fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare lacrimă a Irinei. Tata murise la scurt timp după ce am plecat eu, iar mama nu mi-a mai vorbit niciodată. Am rămas singură într-un oraș străin, cu un bărbat care s-a dovedit a fi la fel de pierdut ca mine. După doi ani ne-am despărțit; el s-a întors la Ploiești, eu am rămas cu golul din suflet și cu un copil pe care nu l-am putut păstra.

În salonul alb al spitalului, Irina era doar o umbră a fetei vesele de altădată. M-a privit lung, fără ură, fără reproșuri. Doar cu o tristețe adâncă.

— Ai venit…

— Da… Am venit.

— Nu mai contează ce a fost. Vreau doar să știu dacă ai fost fericită vreodată.

M-am prăbușit pe scaunul de lângă patul ei și am plâns ca un copil. — Nu… N-am fost fericită. Am crezut că dacă fug de aici o să scap de tot ce mă doare. Dar n-am făcut decât să adun alte răni peste cele vechi.

Irina mi-a luat mâna în a ei. — Știi… mereu am sperat că o să te întorci. Că o să fim iar surori.

— Îmi pare rău… atât de rău…

Am stat acolo ore întregi, povestind despre copilărie, despre părinți, despre visurile noastre naive. Am simțit cum ceva se vindecă încet în mine, dar rana trădării nu dispăruse complet.

După câteva zile, Irina s-a stins liniștită. La înmormântare au venit puțini oameni; familia noastră era aproape dispărută. Radu a stat la distanță, privind în pământ.

După slujbă, m-am apropiat de el.

— De ce ai făcut asta? De ce ai venit după mine?

— Pentru că și eu am greșit mult. Și pentru că nu vreau să trăiesc cu regretele astea până la sfârșitul vieții.

L-am privit lung. — Crezi că putem repara ceva?

A dat din cap încet. — Nu știu dacă putem repara totul. Dar putem încerca să nu mai fugim de trecut.

Am rămas singură în casa părintească, printre fotografii vechi și scrisori netrimise. În fiecare seară aprind o lumânare pentru Irina și mă gândesc la toate promisiunile pe care nu le-am ținut niciodată.

Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot încerca să nu-l mai las să-mi distrugă viitorul. Oare câți dintre noi trăim cu regrete pe care nu le spunem nimănui? Și câți avem curajul să ne întoarcem acolo unde ne doare cel mai tare?